Priorităţile guvernamentale anunţate în domeniul educaţiei vizează rata de părăsire timpurie a şcolii, analfabetismul funcţional, legătura şcolii cu cerinţele economiei, rezultatele slabe ale elevilor noştri la testele internaţionale – teme parcă înţepenite în şcoala românească a ultimilor douăzeci şi ceva de ani (un timp, după decembrie 1989, învăţământul nostru a trăit din „greaua moştenire” care până la urmă s-a dovedit utilă), teme reluate la fiecare schimbare politică pe invariabilul ton de „aşa nu mai merge”. Ce rămâne parcă mereu ocolită e prioritatea ştiinţei de carte – şi a elevilor şi studenţilor, şi a profesorilor.
Şcoala să fie mai legată de cerinţele economico-sociale, să se reducă abandonul şcolar şi elevii noştri să iasă bine la teste internaţionale sunt necesităţi incontestabile, dar a face din ele scop în sine este contraproductiv. Aceste obiective îşi dovedesc rostul, îşi arată eficienţa, dacă au la rândul lor în faţă (chit că la modă e referirea la ce „se află-n spatele” a toate alea) obiectivul ca şcoala să se bazeze tot mai mult şi mai mult pe învăţătură de carte şi pe transmiterea ştiinţei de a folosi cele învăţate. Speranţa este că ele sunt implicite şi vor rezulta din măsurile mai ales enunţate şi doar pe alocuri pornite, în sensul că profesorii vor avea mai mult timp, mai mult loc şi mai multă dispoziţie să-i înveţe carte pe elevi şi pe studenţi, învăţând la rândul lor şi la nivelurile la care e normal să se ridice pretenţiile faţă de fiecare. Aparent spectaculoase şi promiţătoare, desfiinţările instituţionale şi organizatorice (inclusiv cele numite eufemistic „comasări”), odată cu diminuarea birocraţiei, nu pot fi decât apreciate. În acelaşi timp, de spus este că ele nu reprezintă noutăţi. Periodic, la schimbări de felul celei la zi, reorganizări cu scopul de succes garantat al simplificării activităţii pornesc avântat. Cu ceva timp în urmă, fusese declanşată un fel de cruciadă împotriva birocraţiei, numită chiar de „tăiere a hârtiilor”, poate inspirată din şi mai vechea „Direcţia mişcării hârtiilor”, campanie susţinută la televizor pe la mijlocul anilor ’70, de unde se vede că şi în administraţie „toate-s vechi şi nouă toate”. La fel, acum câţiva ani, s-au redus diversele comisii de la nivelul unităţilor de învăţământ.
Diminuarea (nici vorbă de dispariţia) hârtiilor şi a comisiilor nu are cum să fie altfel decât iluzorie, iar mai devreme ori mai târziu să se regenereze, din moment ce volumul hârtiilor şi gradul lor de umplere, precum şi diversitatea onomastică de comisii sunt condiţii de apreciere a unităţilor şi instituţiilor de învăţământ. „Desfiinţate” ca atare, hârtiile nu fac decât să se mute în format electronic. De dispărut, nu au cum să dispară într-o vreme şi mai ales într-o perspectivă a supremaţiei declarate, programate spre dezvoltare, a evaluărilor pe bază de „rezultate măsurabile”, a „indicilor”, a „grilelor”, a „portofoliilor” şi a judecăţilor făcute exclusiv după numărul cerinţelor întrunite dintr-o procedură. „Hârtiile” (tipărite sau nu) sunt căutate, dorite, perpetuate pentru că ele ţin de formă, iar forma este tocmai bună să ascumdă lipsa de conţinut. La fel se dovedesc a fi comisiile de tot felul, mult hulite la nivelul declarativ al „corectitudinii” ad-hoc numite de fapt ipocrizie. Nici desfiinţarea comisiilor nu are cum să fie dorită în realitate şi cu atât mai puţin făcută, din moment ce apartenenţa la câte o comisie aduce puncte şi zecimi de puncte care se adună şi contează „acolo”. În aceste condiţii, până la a reduce numărul comisiilor şi teancul de acte, de anulat cu totul sunt condiţiile care favorizează cultivarea lor în scop înşelător. Ca să se reducă, birocraţia (cu „situaţii”, „formulare”, „dosare”, „comisii” etc.), ar fi nevoie ca ea să nu mai fie folosită în chip de acoperitoare a învăţăturii de carte făcute puţin şi prost.
