28.5 C
București
vineri, 25 septembrie

Mitologia la români (III)

Mitul cavalerului trac constituie in traditia romaneasca (daco-romana, aromana, macedoneana) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarna, crestine. C. Cinodaru remarca cu surprindere ca tracii aveau in Aprilie „serbarile pagane” tinute in cinstea eroului trac.

Odata cu consolidarea crestinismului in spatiul traco-dac, aceasta sarbatoare a fost inlocuita cu cea a Sfantului Gheorghe, Sfant a carui iconografie a fost inspirata de cea a cavalerului trac. In unele colinde numele Sfantului Gheorghe se schimba cu cel a lui Isus, aparand in felul acesta o totala contradictie intre versurile colindului si momentul in care acesta se canta, respectiv anotimpul iernii:

“Pe luncile Soarelui,

Flori vinetitoare de mar.

Gradina cu florile lerui Doamne,

Flori dalbe, flori de mar,

Ler de mar, florile-s dalbe”

Sau:

“… Calutul lui negru pintenog

Luciu ca un corb

Pa chivara lui taiata in sageata,

Pe ochi cam plecata

Ba sulita lui

Duratul de vara,

Fulgerul de seara…”

Oricine poate vedea ca in aceasta colinda nu se pomeneste nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotriva, se aminteste clar despre cel al verii sI, in plus, de “fulgerul de seara” care era simbolul Zeului trac Gebeleizis. Mai aveti vreo indoiala?…

Si in alte cicluri de colinde de Craciun, alaturi de Soarele personificat apare si sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului intors de la vanatoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la traco-daci era sarbatorit primavara, asa cum de fapt i se precizeaza ambianta si in colindele de Craciun la vremea renasterii naturii si a infloririi “florilor dalbe de mar”.

Iar daca in acest mozaic mitologic romanesc pelasgian, trac, geto-dac, cum vreti sa-i spuneti, ne-am redescoperit impreuna credinta uitata in Marele Zeu Gebeleizis, Marea Zeita Bendis, Zeita focului si a vetrei, Histia, tot nu v-am spus inca nimic daca nu l-am mentionat pe Marele Zeu al Razboiului, Ares. Ovidius (43 B.C. – 17 A.D.) aminteste pe “getul” care se inchina lui Ares, Marte, Zeu al Razboiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai putin, ca “Marte s-a nascut in tara tracilor”. Si daca-l mai ascultam si pe Iordanes, acesta declara ca “getii l-au adorat intotdeauna printr-un cult foarte salbatic pe Marte si jertfele lui erau prizonierii ucisi”. Si ne mai miram ca Vlad Tepes, “Dracula” cum le place americanilor sa-l numeasca”, tragea in teapa” de vii aproape 40000 de turci intr-o zi!… Pe de alta parte, pe Columna lui Traian este prezentat probabil cel mai vechi Zeu al Razboiului, crunt si feroce, care-si cerea sangeroase sacrificii umane. Aici apare scena torturarii prizonierilor romani de catre… femeile dace!

In Sudul Dunarii populatia tracica mai sarbatorea si pe Zeul Vitei-de-Vie, patronul bauturii ametitoare, preluat in fuga din nou de greci, care de asta data amintesc cu putin inainte de reantoarcerea lui Dionysus acasa, in Tracia, el s-a initiat in misterele frigiene, la insistentele bunicii sale! Nu numai vita de vie era planta favorita a Zeului, ci si iedera. Frunzele acestei plante, mestecate de adoratori, produceau in acestia betia, ba chiar o stare temporara de nebunie, manie. Astfel nu e de mirare faptul ca cea mai populara sarbatoare a tracilor era dedicata Zeului Vitei de vie, toamna, la culesul viilor si la storsul strugurilor. Ea avea loc in fiecare an (unii cercetatori sustin ca ea ar fi avut loc la trei ani). Cand vinul fierbea, noaptea avea loc petrecerea propriu-zisa, la lumina tortelor, cu multa risipa din aceasta bautura, petrecere care tinea pana in zorii zilei. Poate de aceea tracii erau poligami. Herodot descrie ca fiecare dintre ei tinea mai multe neveste; cand unul dintre ei murea, aparea o mare problema pentru femeile lui, respectiv trebuia gasita cea care a fost cea mai iubita de defunct si apoi sugrumata de cea mai apropiata ruda si ingropata impreuna cu barbatul ei. Celelalte femei incercau o mare durere si rusine sa nu fie alese (Herodot, “Istorii”, Cartea a V-a, 5 si 8).

Opus cultului dezmatat al Zeului Vitei de Vie, este cultul preotului trac, simbolul vietii viitoare si frumoase, dedicat binelui oamenilor si vietuitoarelor. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geti, “Domnul Noptii”, preluat mai tarziu de catre greci sub numele de Orfeus. Pe de alta parte, autorii antici scriau ca Misterele Orfeice se celebrau noaptea. Gratie esoterismului ei, religia geto-tracilor nu era cunoscuta profund decat de preoti si cativa initiati. Neavand acces la misterele Zamolxiene, scriitorii greci si romani nu ne-au lasat prea multe stiri in aceasta privinta.

Dar sa revenim la cultul “Domnului Noptii”, un cult civilizator, un cult al muzicii, care imblanzea nu numai oamenii, dar si animalele, potolindu-le pornirile violente, domolindu-le instinctele raufacatoare. Strabon cunostea si alte amanunte despre preotii sau “profetii” pelasgi, anume ca acestia erau oameni atotstiutori, priceputi la interpretarea viselor si a oracolelor, a semnelor Divine si ca locuiau in salasuri subterane (katagoian sau kagoian).

Despre Orfeus legendele elene si romane, spuneau ca era trac, printul kycon-ilor, etnonim apropiat de kogoian. Cetatea natala a lui Orfeus era Dion. El venea din legendarul Kogoian, lacas al lui Zamolxis.

LACASELE DE CULT

Legendarul Pangaion sau Pangeul, era muntele sacru al tracilor sud-dunareni unde se aflau o multime de sanctuare, mai ales ca acesta continea filoane de aur si de argint; se presupune ca era situat pe masivul Dragoion din Rodopii Orientali (unde s-a nascut si Spartacus, pelasgul-gladiator ce a zguduit imperiul roman); alte sanctuare s-au descoperit la Kilicite. Trebuie sa fi existat si sanctuare trace in cinstea Marei Zeite Bendis; daca la Atena tracii aveau pentru Zeita lor un Bendideion, legendarul Pangaion, lacasul principal de cult era inchinat, se pare, lui Gebeleizis, ai caror preoti solari, uranieni, asa-zisii “umblatori prin nori”, sustineau ca trupul nu era nimic altceva decat “o inchisoare pentru suflet”, eliberarea de trup fiind singura salvare a sufletului.

Legendarul Kogaion, dupa Adrian Bucurescu in “Dacia Secreta”, era reprezentat de muntele ce adapostea pestera unde se retragea marele preot al pelasgilor. In “Geografia” (VII, 3, 5), Strabon scrie: “Tot asa si acest munte a fost recunoscut drept sacru si astfel il numesc getii: numele lui, Kogaion, era la fel cu numele raului ce curgea alaturi; KOG-A-ION insemna “Capul Magnificului”, fiind si denumirea Bucegilor, unde se afla marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacra, cunoscut sub numele de “Sfinxul Romanesc”. Raul care curge prin apropiere, despre care scria Strabon, nu poate fi decat Ialomita, careia getii ii spuneau si Naparis sau “cerescul, divinul”. Singura inscriptie getica unde apare numele Kogaion este un text orfic in versuri pe o caramida descoperita la Romula (Resca, Dobrosloveni, jud.Olt): “Mare e Zeul, intotdeauna si pretutindeni! Asa sa spuna vitejii cand privesc spre Kogaion! Ucenicii (recrutii) sa cante: sfant este Domnul Noptii!”.

Cand Strabon amintea ca preotii daci locuiau in salasuri subterane, el vorbea despre preotii lui Zamolxis, Zeul sub-pamantean care de acolo, din Kogaion, le oferea credinciosilor sai o nemurire completa, cuprinzand atat corpul, cat si sufletul. Si daca Sfinxul din Bucegi reprezenta pentru geti capul lui Orfeus sculptat de om ori modelat de natura, el a fost si va ramane mereu acolo, in tara legendarului Kogaion, creand mistere si raspandind tacere.

In final, sper ca am reusit sa creionez un panteon mitologic al stramosilor nostri pelasgi, traci sau geto-daci, cum vreti sa-i numiti. “Traianismele”, “latinismele”, “slavonismele”, nu ne apartin, ci ne-au fost adaugate ulterior de catre:

– cei care au dorit sa creeze o impresie falsa si sa minimalizeze rolul populatiei din zona Carpato-Dunareana in dezvoltarea civilizatiei europene, sugerand ca zona care corespunde actualmente geografic Romaniei nu a fost nicidecum punctul de pornire, leaganul acestei civilizatii, ci o provincie obscura a imperiului roman;

– cei care dintotdeauna au avut pretentii teritoriale asupra diverselor provincii ale Romaniei, pretentii care trebuiau cumva justificate, singurele argumente capabile sa castige increderea nestiutorilor si naivilor fiind cele legate de “origine”, “limba”, “religie” si “istorie”, ultima, cel mai usor de mistificat;

Exista  un DESTIN AL ADEVARULUI, iar acestuia ii trebuie numai doua grupuri de oameni ca sa iasa la iveala: unii care sa-l ROSTEASCA si… altii care sa-l AUDA…

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW