Am să încep prin a prezenta un citat care mi-a atras atenţia în timp ce parcurgeam materialul ”Carte şi arte româneşti în Franţa”, de Paula Romanescu, în numărul din luna august al publicaţiei ”Constelaţii diamantine”.
”De ce n-or fi priceput comuniştii că pentru a crea omul nou ar fi fost de ajuns un duş bun şi un dram de confort şi nicidecum terifiantele „reeducări prin tortură” din temniţele iadului care împânziseră România după 1949 şi răsăriseră ca ciupercile după… explozia de la Cernobîl!”.
Chiar: de ce? Dacă este evident.
Pentru că, după părerea mea, nu intenţionau cu adevărat să creeze ”omul nou”. Doar spuneau că vor. În realitate, voiau un om temător, supus, obedient, care să nu-şi pună prea multe întrebări şi să nu ridice prea multe probleme.
Dar cum să creezi un astfel de om?
Paul Joseph Goebbels, ministrul propagandei publice în timpul regimului nazist, spunea că o minciună repetată la nesfârşit devine adevăr (Textual: ”o minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”).
Dacă ai suficiente instrumente la dispoziţie, poţi să-i inoculezi omului-cobai aproape orice. (Într-o publicaţie ceauşistă, chiar nu îmi mai aduc aminte titlul acesteia, apăruse următorul aforism: ”Omul fără credinţă e ca peştele fără bicicletă” – în traducere, credinţa este ceva aberant. Desigur, fiindcă se urmărea ca populaţia să nu creadă în Dumnezeu, să nu accepte divinitatea ca pe o autoritate).
Iar de aici până la măsuri represive cumplite nu a fost decât un pas. Dacă un filosof de talia lui Noica a putut fi condamnat la închisoare din cauza convingerilor, a ideilor (şi câte altele nu s-au mai întâmplat), înseamnă că într-adevăr autorităţile nu se jucau.
Ceea ce mă preocupă însă, în momentul de faţă, nu este propaganda ceauşistă şi nici cea a lui Goebbels. Ambele sisteme au căzut demult.
Îngrijorător, dacă nu terifiant, este că şi în prezent se doreşte crearea aceluiaşi prototip uman, care să nu-şi pună prea multe întrebări şi să nu ridice prea multe probleme. Şi se încearcă obţinerea acestui rezultat printr-un alt tip de propagandă – adică s-a schimbat doar forma, nu şi esenţa.
Nu are sens să incriminez o instituţie, o organizaţie sau o persoană. Contează principiul. Acel principiu conform căruia pentru interesele unui grup restrâns se modifică însăşi percepţia, gândirea maselor.
Vedeţi dvs., propaganda (aşa cum este aplicată) îmi apare ca fiind o crimă mai mare chiar decât înlăturarea unui individ. Fiindcă seamănă a experiment pe om, cu transformarea lui într-un mutant.
Ca şi odinioară, nu avem pâine, dar avem circ.
Politica, adesea, se reduce la confruntări groteşti şi la scandări stradale presărate cu obscenităţi. Cazul de la Caracal a devenit aproape o parodie (aşa cum este reflectat în presă), în loc să fie ceva serios. Se pare că omul este fericit numai dacă are ultimul tip de smartphone. Unele orientări din politica externă (şi nu numai) sunt atent ”direcţionate” de presă, nu care cumva omul să gândească cu mintea lui, şi aşa mai departe.
Dacă lozincile patriotarde ale celui mai înjurat partid nu mi se par a avea vreo acoperire în realitate, nici pe minunatul viitor care ne aşteaptă într-o mare familie europeană nu cred că se poate miza cu adevărat.
Pretutindeni sunt jocuri de interese. Întotdeauna, în interesul celor mari pe spinarea celor mici.
Şi atunci, ce-i de făcut cu cei mici?
Decât ”duşul bun şi dramul de confort” propus de articolul amintit, mai bine un duş rece şi o spălare pe creier…
E mai sigur.