Al.Florin Țene
O bună lecţie de teatru critic, află, în volumul lui Florentin Smarandache, intitulat programatic Metaistorie, Editura Doris Bucureşti, Volumul de faţă include trei piese de teatru „Formarea omului nou, „O lume întoarsă pe dos” şi „Patria de animale”, lucrări ce îşi au originea în postmodernism, având filonul „în generosul fond elitist al paradoxismului creat de matematicianul şi poetul Florentin Smarandache. Şişcarea literară înmugurită de nonsensul prin care a trecut societatea românească timp de aproape cincizeci de ani. Cele trei piese de teatru din prezentul volum emană tematismul bachelardian şi arhetipotologia durandiană ce însoţea ca o umbră tablourile imaginate de autor. Obsesia trecutului este prezentă în dialogurile personajelor alienate de o dictatură nemiloasă, dar incoerentă, ce doreşte să şteargă istoria din memoria unui popor. O interioritate tulbure şi o rememorare cu aşezarea în oglindă a depoziţiilor regăsim în tablourile pieselor de teatru ale lui Smarandache Nonconformismul din recuzita propusă introspecţia şi suspiciunea reflexivă sunt procedeele la îndemână pe care dramaturgul le foloseşte pentru ilumina faţa nevăzută şi hidoasă a unei societăţi comuniste ce trăieşte ca într-un ospiciu de nebuni, unde oamenii se cred sănătoşi şi îi suspectează pe cei sănătoşi de a fi nebuni. Aici se află paradoxul pieselor lui Florentin Smarandache, chiar dacă personajele acestuia nu o recunosc. Autorul oglindeşte o lume ce se priveşte în oglindă, o vede pe dos şi care se vede în propria-i oglindă normal. De fapt, şi autorul recunoaşte într-o scrisoare către regizorul Dan Topan acest fapt, Teatrul meu nu este absurd, el are un înţeles profund, surprinzând contradicţiile naturii umane. Cum poate să fie teatrul lui Smarandache absurd, când, de fapt, societatea oglindită trăia în absurd? O absurditate nu se oglindeşte printr-o altă absurditate, ci printr-un realism. Chiar dacă acesta este al absurdului. Aceste piese de teatru sunt radiografii ale psihicului umane, ce conturează destine trăitoare într-un paradox al vieţii. Personajele nu-şi dau seama de acest joc al sorţii, ele trec firesc, inocente, prin scurt-circuitele socialului cu toate complicaţiile pe car le presupune. Conflictul pieselor este ideatic, izvorând din politic, ele sunt teme de dezvăluire, pentru acuzare, folosind infinita căutare a autenticităţii fiinţei umane, într-o lume alienată care cultivă dedublarea. Prin orgoliile personajelor şi punerea lor în abis, autorul reuşeşte să creioneze personajele ce exhibează ironia convenţiilor unei societăţi în derivă. În piesa de teatru Formarea omului nou autorul plasează personajele într-un cabinet medical dintr-un sanatoriu, tocmai pentru a sugera originea societăţii în care glisează personajele care sunt văzute în ipoteza lor regresivă. Trilogia are un fond puternic contestatar, în care tablourile sunt paradoxuri impersonale ce amestecă subiectivismul cu analiza psihologică a unor personaje ce nu-şi dau seama de inadaptabilitatea omului într-o lume deja adoptată şi creată de minţi diabolice. 30 Florentin Smarandache încearcă a salva existenţialul printr-o criză a conştiinţei, el concepe mersul gândirii personajelor prin mijlocirea unor recuperări. Toate acestea îi reuşesc folosind spiritul paradoxist care refuză să facă un pact faustic, dar nici nu-l ocoleşte să nu-şi piardă umbra, care e chiar dovada platonică a existenţei. Trilogia teatrală a paradoxismului Florentin Smarandache este evlavia expresivă a spiritului în conflict cu conştiinţa ca formă responsabilă faţă de existenţă. Toată ideologia paradoxismului o găsim în această trilogie în care autorul nu ezită să scoată ochii existenţialismului, pentru a evita metafizica unei realităţi întoarse. Teatrul lui Smarandache este teatrul viitorului prin care omul încearcă să se înţeleagă pe sine, cu ajutorul Babelui gândirii.
