7.4 C
București
duminică, 7 martie

Un viitor pentru (ne)liniştea dvs.

Ideea tabletei de faţă mi-a venit de la o situaţie evident hilară, dar care trimite la o problematică mult mai profundă decât pare la prima vedere.

O bătrână din zona rurală a fost întrebată de un reporter tv dacă ştie cine este preşedinte. Bătrâna respectivă a stat, s-a gândit puţin şi, cu un oarecare efort dublat de nesiguranţă, a răspuns: ”Aaa, mi se pare că nu mai e Ceauşescu!”.

Faptul în sine e absolut hilar. Eu, unul, am râs în hohote. Dar, dincolo de acest amuzament, se pune problema: a pierdut, cu adevărat, ceva acea bătrână (nu de ea am râs, ci de replica în sine) care trăia undeva în inima munţilor, hrănindu-se cu brânză de oi şi bând o ţuică, prinzând pe verandă apusul şi răsăritul soarelui, ducându-se la izvor?

Ei bine, problema apare atunci când ne dăm seama că nu a pierdut absolut nimic. Dimpotrivă, a ieşit mai în câştig.

Pe mine, ca bucureştean, mă apucă ameţeala tot rememorând etapele politicii dâmboviţene, de la mineriade şi altele la manifestări şi demonstraţii, de la începuturile ”democraţiei” şi ”capitalismului” la noi în ţară (două noţiuni care au fost greşit înţelese şi încă şi mai prost aplicate, preferându-se ”gargara” sterilă faptelor care ar fi putut duce ţara asta undeva) şi până la cazuri cutremurătoare precum cele de la Colectiv sau, recent, Matei Balş.

Sunt momente în care nu mai vreau nu doar să mai aud, ci şi să ştiu. Nu pot face nimic pentru a schimba lucruri care, în opinia mea, se îndreaptă într-o direcţie greşită, pot cel mult să mă aleg cu migrene.

Şi atunci, dacă luăm acei oameni din mediul rural care trăiesc la fel ca pe vremea străbunicilor noştri, cu un grad de autonomie de invidiat şi care probabil nici n-au deschis un televizor în viaţa lor, nu sunt mai feriţi de şocuri nedorite şi, în ultimă instanţă, mai fericiţi?

A nu se confunda lipsa de informare sau de progres tehnic cu înapoierea.

Un şoc similar am avut, în extrema cealaltă, auzind că au fost destui care au răspuns afirmativ unui sondaj în privinţa ”augmentării umane” care s-ar fi putut realiza prin implantarea unui cip în creierul voluntarilor, în scopul îmbunătăţirii performanţelor intelectuale.

Deja omul modern este robotizat, nu mai ştie decât să îndeplinească aceleaşi sarcini în fiecare zi, să se culce şi să doarmă, pentru a o lua a doua zi de la capăt, deja timpul liber ni-l petrecem foarte mult timp în mediul virtual.

Cu o astfel de ”augmentare umană” demnă de Isaac Asimov nu am face decât să parafăm începutul sfârşitului omenirii.

Nu e vorba de a nega progresul tehnic, ci modurile de întrebuinţare a lui. La fel ca şi cu bomba atomică.

Credeţi că, de la cei din creierii munţilor până la ciobanii care merg cu oile la păscut, a auzit cineva de planurile de modificare a corpului uman sau de colonizare a Lunii sau a planetei Marte?

Probabil că nu.

Dar nu au avut de pierdut, ci de câştigat.

Omul, acest ”animal social”, este, dincolo de inteligenţă şi sentimente, asemănător oricărui mamifer. Obişnuit să stea la soare, să înoate, să bea apă de izvor, să mănânce. Să trăiască în mijlocul naturii.

Depresiile şi sinuciderile, tot mai frecvente în epoca noastră, nu se datorează atât fenomenelor de hărţuire sau de intimidare, atât de analizate de psihologi, sau imposibilităţii de a fi ”No1” într-o societate bolnavă, ci luării sale din mediul natural şi izolării într-o cameră cu computer.

Este la fel cu ţinerea animalelor în captivitate, în cuştile grădinilor zoologice.

- PUBLICITATE -

1 COMENTARIU

  1. Foarte pe scurt. Din cauza lui Epimeteu care-l lăsase pe om fără apărare în raport cu celelalte animale, Prometeu a furat inteligența și meșteșugurile. Prin acestea oamenii au trecut de la starea de izolare la starea de societate și au putut să se apere mai bine de animalele care-i atacau. Din păcate, au început să se mănânce între ei. Atunci Zeus s-a îndurat de ei și a trimis în societate rușinea (Platon – Protagoras). Așadar, fără forța morală, omul nu rămâne decât un biet ”animal social”, cum bine spuneți dv. Izolarea în mijlocul naturii nu poate fi însă decât o soluție iluzorie. Educația ar fi poate o speranță, dar educatorii noștri sunt ei înșiși într-un dureros deficit de educație.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW