Ediția din acest an a Roland Garros, unul dintre cele mai mari și prestigioase turnee de tenis, a oferit privitorilor multe meciuri spectaculoase, disputate, dar și vreo câteva în care raportul de forțe a fost disproporționat sau în care s-au comis multe erori.
Au existat și mari surprize, printre care accederea în semifinale a revelației locale Lois Boisson, o jucătoare cvasinecunoscută la nivel mare, care însă aici a făcut un turneu de vis, eliminând jucătoare de top precum Elise Mertens, Jessica Pegula sau Mirra Andreeva – și, cine știe, poate că șirul nu se va opri aici!
La masculin, am avut un Jannick Sinner dezlănțuit, un Carlos Alcaraz făcând din nou dovada măiestriei sale tehnice (meciul cu Damir Dzumhur meritând un premiu de frumusețe), un Lorenzo Musetti în continuu progres și un Novak Djokovic care, la peste 38 de ani, joacă încă la cele mai înalte cote.
Ultimul sfert de finală i-a opus pe acesta din urmă și pe Alexander Zverev, numărul 3 mondial (Novak este, în prezent, pe 6).
Un asemenea spectacol nu am mai văzut demult. A fost ceva ireal, magic, deasupra limitelor omenescului. Primul set l-a luat Zverev, apoi Djokovic a înțeles că trebuie să schimbe ceva și a variat enorm jocul, apelând când la scurte, când la loburi, când la slice-uri, când la cross-uri, derutându-și în permanență adversarul.
Au fost vreo câteva schimburi de mingi electrizante, cu siguranță printre schimburile turneului și, poate, ale anului, iar unul dintre ele, care a totalizat nu mai puțin de 41 de lovituri (câștigat în final de Nole) cred că a intrat deja în istoria tenisului.
Scorul final a fost de 4-6, 6-3, 6-2, 6-4 pentru sârb, dar nu asta e cel mai important.
Ce simt nevoia să spun. Pentru asemenea meciuri vine publicul la arenele de tenis (de altfel, și campionul sârb a declarat la final că pentru astfel de partide continuă să joace), pentru spectacolul tenisului, pentru magie, pentru show, și nu pentru a număra așii sau a contabiliza viteza loviturilor.
În vreme ce Novak joacă încă, în apropierea vârstei de patru decenii, un tenis de vis, de ”play station”, sunt și alți jucători, mai tineri (nu dintre cei prezenți în fazele superioare) care joacă un simulacru de tenis.
Nu-mi fac griji pentru spectacol, cât timp avem din generația nouă un Sinner, un Alcaraz, un Zverev, un Fritz. Dar sper ca viitorul acestui sport să le aparțină totuși jucătorilor de talent, și nu celor ”metronom”.
Desigur, Alexander Zverev a avut meritele sale în oferirea acestui spectacol ovaționat de public minute în șir, doar că de la un moment dat jocul său ”s-a rupt” și nu a mai dat replica potrivită decât în unele momente.
De cealaltă parte, Novak Djokovic a știut, după cum spuneam, să varieze foarte mult jocul, să joace din instinct și să ofere câteva execuții de generic. Poate a riscat un pic cu atât de multe scurte cu care l-a chemat la fileu pe adversar, dar cât timp cam 90% i-au reușit, iar lovitura cu care a încheiat meciul a fost tot o scurtă, ce s-ar mai putea spune?
În epoca ”celor patru mari” (Federer, Nadal, Djokovic, Murray) nu am ținut cu sârbul. Mai degrabă cu Rafa Nadal. Poate m-au oprit în loc, ca și pe alții, declarațiile sale ușor arogante, dorința de a se pune mai presus de ceilalți, imitarea în glumă dar având scopul de a caricaturiza. Poate am preferat modestia unui Nadal sau a unui Federer.
Dar văzând ce face pe teren aseară, am devenit suporterul său necondiționat. Cum am fost și la partida sârbului cu Cameron Norrie, un jucător cu pretenții, dar cam insipid. Sigur, într-o semifinală cu un Jannik Sinner ”on-fire”, probabil că starul sârb nu are prima șansă, la vârsta pe care o are. Dar a demonstrat ceea ce era de demonstrat – valoarea și talentul nu se pierd niciodată, iar tenisul se poate juca și cu sufletul!
Aplauzele publicului l-au răsplătit cum se cuvine și sper ca și măruntele mele rânduri să o facă.
