„Veșnicia s-a născut la sat”: între metaforă ontologică și instrumentalizare ideologică

Al.Florin Țene

Formula lui Lucian Blaga – „veșnicia s-a născut la sat” – din poemul Sufletul satului (Poemele luminii, 1919) a intrat în conștiința culturală românească drept una dintre cele mai citate expresii literare. Deși în contextul liric ea are un sens metafizic, legat de raportul dintre om, cosmos și mister, de-a lungul deceniilor afirmația a fost supusă unei receptări reductive, fiind interpretată ca o negare a modernizării rurale sau ca slogan identitar. În perioada comunistă și în postcomunism, expresia a cunoscut o intensă instrumentalizare ideologică, servind atât propagandei oficiale, cât și discursurilor nostalgice ori populiste.

În poemul blagian, satul este prezentat ca spațiu arhetipal, loc al comuniunii cosmice, unde „veșnicia” nu înseamnă stagnare, ci participare la ritmurile universului. Blaga însuși, în Trilogia culturii, definea satul ca matrice stilistică, ca expresie a unei concepții despre lume¹. Astfel, expresia nu desemnează satul ca entitate istorică supusă schimbării, ci satul ca topos mitic și ontologic.

Încă din perioada interbelică, formula a fost citată selectiv pentru a susține ideea că satul românesc este spațiul „pur” și „veșnic” al națiunii, opozabil orașului cosmopolit. În critica literară, G. Călinescu remarca „cosmizarea satului” la Blaga², dar receptarea publicistică a simplificat nuanțele poetului. În acest sens, citatul a devenit un fel de axiomă a eternității rurale, ruptă de dimensiunea filosofică originară.

După 1945, expresia a intrat într-o zonă de ambiguitate. Pe de o parte, Blaga a fost marginalizat de regimul comunist, acuzat de „misticism” și exclus din Academia Română (1948). Pe de altă parte, zicerea sa a fost recuperată selectiv în propaganda agrariană a anilor ’60–’70, în paralel cu procesul de colectivizare.

În faza stalinistă (1948–1964), formula nu era citată explicit, întrucât Blaga era interzis, dar ideea satului ca „bază eternă a poporului” era exploatată propagandistic. Se vehicula o „veșnicie” reinterpretată în cheie materialist-dialectică, ca „forță inepuizabilă a țăranului muncitor”.

După 1965, odată cu „liberalizarea” culturală, expresia a fost repusă în circulație, însă golită de conținut metafizic. În discursurile oficiale, „veșnicia satului” era legată de ideea „continuității și dăinuirii poporului român pe aceste meleaguri”, servind tezelor protocroniste și național-comuniste³.

În paralel, satul real era supus unor transformări radicale (sistematizare, industrializare agrară), ceea ce făcea ca citatul să fie utilizat ca mască ideologică pentru a acoperi destrămarea universului rural tradițional.

Astfel, „veșnicia” blagiana devenea un slogan al propagandei național-comuniste, rupt de sensul său originar și instrumentalizat politic.

După 1989, expresia a cunoscut o nouă viață în discursul public: a fost preluată de presă și de eseistica populară drept simbol al „satului pierdut”, al unei lumi dispărute, alimentând un nostalgism rural; a fost utilizată politic în retorica populistă, în opoziția sat–oraș, pentru a legitima o „esență națională” presupus conservată în rural; în mediul critic și academic, formula a fost repusă în discuție, cu accent pe distincția dintre satul ontologic și satul istoric (Mircea Muthu⁴, Al. Florin Țene⁵).

Această instrumentalizare postcomunistă arată persistența paradigmei reductive: satul ca spațiu etern, neatins de istorie, ceea ce ignoră realitățile sociale (depopulare, migrație, modernizare rurală).

Lectura corectă a expresiei presupune o dialectică între două planuri:satul istoric, supus modernizării și transformărilor; atul ontologic, loc al permanenței cosmice și al misterului.

Blaga nu neagă dezvoltarea ruralului, ci scoate la lumină o valoare metafizică ce transcende istoria. Veșnicia nu este stagnare, ci comuniune cu universul.

Zicerea „veșnicia s-a născut la sat” nu trebuie citită ca sentință sociologică asupra lumii rurale, ci ca metaforă ontologică. Receptarea sa postbelică dovedește însă puterea de instrumentalizare a metaforei: în comunism, ca justificare a național-comunismului și mască a transformărilor agresive; în postcomunism, ca simbol nostalgic și populist.

Responsabilitatea criticii este aceea de a restitui expresiei blagiene sensul originar, evitând lecturile reductive și utilizările ideologice. Satul nu este „etern” prin stagnare, ci prin faptul că în el omul descoperă orizontul misterului și al revelației.

Problematica satului ca spațiu „etern” sau „originar” nu este specifică exclusiv culturii române. În diverse contexte europene, expresii similare au fost supuse instrumentalizării ideologice, servind fie construcției identitare, fie propagandei politice.

În cultura rusă, secolul al XIX-lea a consacrat noțiunea de narodnost’ (spirit popular), iar slavofilii (Aksakov, Homyakov) vedeau satul ca depozitar al „sufletului etern al Rusiei”¹. Literatura rusă (Dostoievski, Tolstoi) a contribuit la această mitologizare, transformând satul într-un spațiu al purității morale, în opoziție cu orașul occidentalizat.

În perioada sovietică, această imagine a fost recuperată și transformată în propagandă: satul era prezentat drept „baza eternă a revoluției”, dar în realitate colectivizarea distrugea structurile tradiționale². Situația seamănă cu cea din România comunistă, unde „veșnicia satului” blagiana era folosită pentru a masca destrămarea ruralului.

În Germania interbelică, ideologia nazistă a folosit doctrina Blut und Boden („Sânge și pământ”), care glorifica țăranul german drept „păstrător al eternității naționale”.Satul era considerat „spațiu al autenticității” și contrapondere la corupția urbană. Această instrumentalizare politică a condus la mitologizarea ruralului în scopuri totalitare, transformând metafora într-un instrument de control ideologic.
Deși diferit ca origine, fenomenul e comparabil cu modul în care citatul lui Blaga a fost scos din context și folosit în scopuri propagandistice.

În Franța, după Primul Război Mondial, expresii despre „pays éternel” (țara eternă) au circulat în mediile naționaliste, cu referire la peisajul rural francez⁴. Deși nu a avut aceeași intensitate ideologică precum în Germania sau Europa de Est, ruralul a fost și aici încărcat simbolic, fiind considerat depozitarul unei „identități originare” în opoziție cu urbanizarea accelerată.

Compararea acestor situații arată că mitologizarea satului și transformarea lui în simbol al „eternității naționale” este un fenomen european.

În Rusia și România, metafora satului etern a fost utilizată pentru a masca distrugerea ruralului prin colectivizare.

În Germania, a servit direct unei ideologii totalitare.

În Franța, a funcționat mai ales ca nostalgie culturală, nu ca instrument politic coercitiv.

Prin urmare, expresia lui Blaga trebuie citită în context european: ea se înscrie într-un orizont cultural comun, dar are o originalitate inconfundabilă prin dimensiunea sa ontologică și metafizică, absentă din majoritatea celorlalte cazuri.

Note suplimentare

1. Isaiah Berlin, Russian Thinkers, London, Penguin Books, 1994, p. 154.
2. Sheila Fitzpatrick, Stalin’s Peasants: Resistance and Survival in the Russian Village after Collectivization, Oxford University Press, 1994, p. 33.
3. George L. Mosse, Nazi Culture: Intellectual, Cultural and Social Life in the Third Reich, Madison: University of Wisconsin Press, 1966, p. 37.
4. Eugen Weber, Peasants into Frenchmen: The Modernization of Rural France, 1870–1914, Stanford: Stanford University Press, 1976, p. 412.

Bibliografie critică extinsă

• Berlin, Isaiah. Russian Thinkers. London: Penguin Books, 1994.
• Blaga, Lucian. Poemele luminii. București: Minerva, 1974.
• Blaga, Lucian. Trilogia culturii. București: Minerva, 1985.
• Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Fundația Regală, 1941.
• Eliade, Mircea. Sacrul și profanul. București: Humanitas, 1992.
• Fitzpatrick, Sheila. Stalin’s Peasants: Resistance and Survival in the Russian Village after Collectivization. Oxford: OUP, 1994.
• Mosse, George L. Nazi Culture: Intellectual, Cultural and Social Life in the Third Reich. Madison: University of Wisconsin Press, 1966.
• Muthu, Mircea. Lucian Blaga și contemporanii săi. Cluj-Napoca: Dacia, 1989.
• Noica, Constantin. Cuvânt împreună despre rostirea românească. București: Eminescu, 1987.
• Țene, Al. Florin. Eseuri despre satul românesc. Cluj-Napoca: Napoca Star, 2019.
• Verdery, Katherine. Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu. București: Humanitas, 1994.
• Weber, Eugen. Peasants into Frenchmen: The Modernization of Rural France, 1870–1914. Stanford: SUP, 1976.
• Zub, Alexandru. Istorie și finalitate. Iași: Polirom, 2000.
• Blaga, Lucian. Poemele luminii. București: Editura Minerva, 1974.
• Blaga, Lucian. Trilogia culturii. București: Editura Minerva, 1985.
• Călinescu, G. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București: Fundația Regală, 1941.
• Eliade, Mircea. Sacrul și profanul. București: Humanitas, 1992.
• Muthu, Mircea. Lucian Blaga și contemporanii săi. Cluj-Napoca: Dacia, 1989.
• Noica, Constantin. Cuvânt împreună despre rostirea românească. București: Editura Eminescu, 1987.
• Țene, Al. Florin. Eseuri despre satul românesc. Cluj-Napoca: Napoca Star, 2019.
• Verdery, Katherine. Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu. București: Humanitas, 1994.
• Zub, Alexandru. Istorie și finalitate. Iași: Polirom, 2000.