Apariţia volumului N. Iorga Jurnalul ultimilor ani, 1938-1940, purtând menţiunea Inedit, reprezintă – şi îmi măsor bine cuvintele – un eveniment ce depăşeşte hotarele istoriografiei şi priveşte configuraţia societăţii româneşti din aceşti trei ani. Perioada în care ţara noastră a trecut de la un regim democratic la o lungă epocă de dictatură care a durat, practic, o jumătate de secol, din ziua de 6 septembrie 1940 până la 22 decembrie 1989.
Sperăm că cele peste trei sute cincizeci de pagini ale acestei cărţi vor declanşa dezbateri care au să lumineze adevărata înfăţişare a acestor trei ani de răscruce în istoria Europei, a României şi care au adus sfârşitul vieţii lui N. Iorga. Pe care nu l-au răpus slăbiciunile şi durerile trupului – şi ele începuseră să-l încerce -, ci un grup de criminali fanatizaţi de o propagandă tenace dezlănţuită împotriva savantului de haita urii fără margini, care nu putea duce decât la asasinatul comis cu sânge rece în noaptea de 27/28 noiembrie 1940. Această odioasă crimă nu s-ar fi petrecut dacă autorităţile ţării, în frunte cu generalul Ion Antonescu, ar fi luat minime măsuri de protecţie.
Istoria ”Jurnalului” lui N. Iorga, pe care acum îl avem în integralitatea lui, ne este înfăţişată de istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, autorul acestei exemplare ediţii care ne restituie integral adevărul asupra atitudinii savantului în perioada în care România naviga dintr-o direcţie în alta, părăsită de toţi cei în care îşi pusese speranţe. Se vădeşte luciditatea lui N. Iorga, cel care în martie 1938 îi spune lui Gheorghe Tătărescu: ”Vorbim de vizita Regelui la Londra – pentru prestigiul şi legăturile noastre ar fi bună, dar lumea de acolo are alte griji, aşa că ar trebui amânată”.
Primele şapte volume, purtând titlul Memorii, au apărut între 1930 şi 1939 şi cuprindeau însemnările zilnice ale savantului începând din 17 mai 1917 până la 24 februarie 1938. Aşa cum N.Iorga a mărturisit în nota care deschide primul volum: ”un întreg grup de caiete care leagă acest volum de acela publicat în 1914 (…) se află în mâini duşmane şi nu ştiu dacă vreodată voi putea să le recapăt de unde sunt deţinute fără drept”.
Făceau parte din tezaurul României trimis în Rusia în timpul Primului Război mondial. Şi de data aceasta – din păcate – premoniţia lui N. Iorga s-a adeverit. Nici până astăzi, ”Jurnalul” său nu a fost restituit poporului român.
Aşa cum spuneam, ”Jurnalul” lui N. Iorga nu se mărgineşte doar la evenimentele vieţii sale. În notaţii de o concizie esenţială – poate nimeni altul n-a avut această înzestrare în istoria culturii româneşti – principiul vaselor comunicante este prezent, practic, în fiecare rotaţie: de la viaţa sa către viaţa societăţii româneşti şi de la evenimentele vieţii sociale şi politice interne şi internaţionale către viaţa savantului. Nu-i vorba de un efect stilistic căutat, ci de structura personalităţii sale, care nu putea să se refugieze în solitudinea bibliotecii, înconjurat de cărţile cărora le-a adus cel mai patetic elogiu şi pe care l-aş vedea aşezat la loc de cinste în fiecare sală de clasă pe tot pământul României. Absorbea tot ce se petrecea în jurul lui şi chiar mai departe de el deoarece undele şocului se propagau, mai devreme sau mai târziu, asupra ţării sale.
Aşa cum arată în substanţiala introducere a ediţiei Andrei Pippidi, scrisul lui N. Iorga exprimă o atitudine morală şi – adaugă pe bună dreptate – de aceea scrisul său “poate părea învechit multor oameni de azi”.
În martie 1938 se întreba ”Unde mergem, Doamne?”. Şi strigătul său de disperare şi-a vădit întru totul raţiunea. A definit într-un singur cuvânt caracteristica societăţii româneşti din acei ani, şi anume haosul. Iar situaţia sa a caracterizat-o prin singurătate. Nu însemna o retragere voită în turnul de fildeş, ci releva starea de spirit specifică societăţii româneşti, în care laşitatea şi oportunismul deveniseră adevărate virtuţi.
Cum spuneam, ediţia întocmită de istoricul Andrei Pippidi reprezintă un adevărat model prin legăturile pe care le face cu opera lui N. Iorga, prin precizările de natură diversă.
Astfel, avem o imagine a consecvenţei fundamentale a lui N. Iorga, a demersului său din această perioadă care n-a intrat în contradicţie cu principiile gândirii lui. Dimpotrivă, în pofida unei cenzuri din ce în ce mai restrictive, a unor măsuri vexatorii impuse de autorităţile vremii, N. Iorga nu s-a dezis, ci a afirmat idealurile pe care le-a slujit ”o viaţă de om”.
Rândurile noastre nu s-au vrut decât o semnalare a acestei ediţii. În numerele viitoare ale ziarului vom reveni, adâncind bogăţia de fapte şi idei cuprinse în aceste pagini.
*
Ultima însemnare din Jurnalul ultimilor ani 1938-1940 este datată 26 novembrie [1940]. Pagina următoare a rămas albă. În faptul serii, o mână de ucigaşi l-au luat cu viclenie şi forţă de la masa lui de lucru. Şi astfel pagina din caiet în care însemna evenimentele zilnice a rămas albă. Pe vecie.
Reproducem însemnările lui N. Iorga din zilele de 25 şi 26 noiembrie 1940. Ultimele sale însemnări. Rândurile finale se referă la vizita generalului Ion Antonescu la Berlin, despre care în ziua de 22 noiembrie 1940 scrisese: ”Antonescu ne închină Berlinului”.
