Al.Florin Țene
În ordine diacronică, critica stilistică se înscrie în reacția antipozitivistă în critica literară din presa cotidiană. Apărută la noi în secolul XIX critica literară jurnalistică a apărut din dorința de a face cunoscute noile cărți și publicații ale vremii. Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele luate din alte țări, determinismul îngust și mecanic, toate acestea au generat critica și teoria literaturii cu reacții și inițiative de înnoire. Esențialul nu mai este căutat în afara operei, ci în opera însăși. În aceste condiții se produce o întoarcere la text care postulează o lectură cu creionul în mână și o interpretare pe datele textului. În prezent critica a început să fie o artă a citirii, pentru ca ziaristul cu aptitudini de critic literar să esențializeze factorii generali ai operei. Se poate întâmpla să fie o formulare lipsită de vibrația polemică a începuturilor, formulare lipsită de vibrația polemică. Obiectul criticii de ziar nu poate fi decât opera literară. Se poate extinde și asupra autorului dar fără atac la persoană. Poate fi obiectul al bucuriei estetice sau poate servi ca document pentru tot felul de investigații particulare- psihologice, psihanalitice, istorice, sociale, filozofice sau lingvistice, dar să nu depășesc nivelul mediu al înțelegerii cititorilor ziarului. Însă, esențialul nu trebuie să fie cititorul, nici autorul, nici istoria textului, este textul însuși, așa cum autorul l-a încheiat, după P. Valery, spiritul nu încheie nimic prin el însuși.
Critica stilistică se constituie ca necesitate a exigențelor criticului-ziarist care participă la marcarea orizonturilor în care se așază în prezent actul critic, iar prin această procedură contribuie la promovarea textului în primul plan al atenției. Un alt reper îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate. Nu de puține ori această individualitate a fost sesizată și reliefată la nivelul stilului. Foarte plastic spunea Saninte-Beuve: „Am socotit întotdeauna că ar trebui să iei din călimara fiecărui autor cerneala cu care vrei să-l zugrăvești“.
Acest fapt poate fi interpretată și în acest sens. Dar în momentul când s-a născut critica stilistică se manifestă o preocupare mult mai accentuate pentru dimensiunea individualității. Aceste repere diacronice mă ajută să analizez integrarea criticii stilistice în articolele de critică literară din presa cotidiană. Astfel am putut să observ, în linii mari, prin ce se particularizează critica în cadrul ziarelur: „Napoca News“, „Națiunea“, „Confluențe Literare“, „Evenimentul zilei“, „Climate literare“, „Armonii literare“, „Luceafărul“, „Constelații diamantine”, „Siteul UZPR” etc. Astfel, am descoperit că și critica stilistică încearcă să-și cuprindă obiectul prin asocieri și disocieri succesive de științele istorice, de științele psihologice, de științele artelor plastic. Critica stilistică dorește să participe la dezvoltarea originalității ireductibile a literaturii în presa scrisă, online și TV. Aceasta se află în prioritatea acordată dimensiunii lingvistice a operei literare. Critica stilistică este preocupată de stilul scriitorului. Stilul este înțeles ca un sistem de valori pus în funcție de o intenție de semnificare sau de expresie pornind de la autor, cum spune G. Antoine în „Stilystque des forms et stylistique des themes”.
Așadar, orice originalitate la nivelul expresiei, orice abatere de la întrebuințarea normal, obișnuită, a limbii e semnul unei originalități interioare, sufletești sau intelectuale. Ziariștii cu aptitudini de critic literar ne arată cu prisosință că modul stilistic de abordare nu numai că nu e la îndemâna oricui, nu numai că nu se întemeiază pe calități doar de voință, dar postulează prezența unei personalități și prezintă condiții în care activitatea cercetătorului înzestrat poate atinge nivelul creației artistice.
