Interviu cu scriitorul Al.Florin Țene
Cristina OPREA
– Cine este Alexandru Florin Țene pentru sine?
– Sunt un om ca toți semenii noștri care de când
am început să înțeleg mediul înconjurător, pe la doi
ani, încărcat cu frumusețea naturii, fără să știu descoperisem
Poezia.Le spuneam, cam peltic frumos.
Pentru mine sunt un meridional nordic, sentimental,
iubitor de natură și poezia ei.Sunt un poet ieșit dintro
“Spanie” oltenească.Sunt și am fost un liric, solidar
cu originile și semnificația biografiei mele literare de
care nu mă pot despărții. Îmi este “pielea”, ca atare,
chiar dacă trăiesc în Ardeal. Magia semnificației cu
pământul natal a triumfat.Pentru mine câmpia Olteniei,
și dealurile subcarpatice împovărate de viile
ce mustesc vinurile, sunt un istm mediteranean cu
ecou grav. Poate de aceea am iubit poeziile lui Federico
García Lorca pe care l-am citit la vârsta de 10
ani, găsind cartea în biblioteca părinților. Acum la
vârsta înțelepților ardeleni-olteni mă simt un dascăl
ce-și revarsă cunoștiințele către colegii de condei
în cenaclurile pe care le-am înființat și le conduc.
Mulțumindu-mă să scriu opt ore pe zi și să public
două cărți pe an.
– Când a apărut atracția pentru scris? Fiecare scriitor
are o poveste pe care aș dori să o afle și radioascultătorii
pentru că sunteți un model pe care îl pot urma.
– La început a fost iubirea pentru cărți cu desene.
Nu știam să citesc.Prima carte de acest gen a fost
“Aventurile Baronului Munchausen”.Priveam la
desenele, alb-negru, din carte, ce-mi stimulau
imaginația, iar povestirea se închega în gândul meu..
Pe la vârsta de 14 ani când, deja, citeam poezii de Eminescu,
George Coșbuc și Octavian Goga, am început
să însăilez versuri influențat de poezia eminesciană
“Somnoroase păsărele. “.Mă impresiona imaginea
feerică ce-mi încolțea în minte.Îmi apărea în “ochii”
minții imagini deosebite cu înserări de un albastru
stelar.Pe la vârsta aceea am scris prima poezie pe
un carnețel în care desenasem schema unui aparat
de radio cu o diodă, condensator variabil, o bobină și
un difuzor. Aparat pe care l-am construit pe o placă
de traforaj.A doua poezie, pe care am scris-o a fost
despre circul Berna care venise în orașul nostru,
Drăgășani.Această poezie o păstrez și acum. O redau:
„Cupola albastră şi cu ringul luminate feeric/ Sub
care s-au împlinit visele ne visate de noi,/ Acrobaţi,
pantere, fachiri, toate cuprinse sferic,/ În ochii noştri
inundaţi de imagini adunate roi./ …Şi fete frumoase
dansând pe sârmă zâmbind/ Sfidând gravitaţia zboară
sub cupola albastră/ Până în speranţe, până în clipa
în alb levitând/ Până în emoţia inimii şi în privirea
noastră.” Am scris aceste două catrene cu regretul că
pleca circul într-o toamnă în care tot orașul mirosea
a must.
– Și pentru că am vorbit de modele pentru dvs cine
au fost mentorii?
– Modelul meu au fost poeziile lui Zaharia Stancu.
Tatăl meu a fost coleg de școală la Turnu Măgurele cu
Zaharia Stancu.Jucau fotbal.Tata era fundaș și Zaharia
Stancu, fiindcă avea o defecțiune la picior, juca portar.
Erau fotbaliști la echipa “Vulturii negri”.În biblioteca
părinților erau cărțile Poeme simple, apărute la
București,în 1927; Antologia poeților tineri, București,
1934; Tălmăciri din Serghei Esenin, București, 1934;
Albe, poeme, București, 1937; Clopotul de aur, ver-
suri, București, 1939; Iarba fiarelor, București, 1941;
Ani de fum, versuri, București, tipărită în 1944;Pe
toate le-am citit. Poeziile de iubire îmi plăceau foarte
mult.Apăruse primele semen ale acestui sentiment
uman. După ce am terminat liceul l-am cunoscut la
București, personal, făcându-i o vizită acasă împreună
cu tata. A rămas surprins când i-am recitat câteva
poezii ale dânsului.Atunci i-am citit și câteva poezii
de-ale mele pe care le-a publicat în “Gazeta Literară”,
după ce și-a publicat dânsul, aproape un an, romanul
“Rădăcinile sunt amare”.Pe atunci era la acea revistă
redactor cu poezia Nina Cassian, pe care am cunoscut-
o în redacția de pe bulevardul Ana Ipătescu. Fiind
elev la Școala Tehnică Tipografică “Dimitrie Marinescu”
din București, înainte de a urma cursurile
facultății, i-am luat un interviu lui Mihai Beniuc pentru
„Informația Bucureștiului”.Stătea pe strada Grădina
Bordei. Înainte de a mă duce la dânsul am cumpărat
de la anticariatul din Piața Unirii volumele Cântece
de pierzanie, apărut în 1938 și Cântece noi, 1940, pe
care a scris câteva cuvinte.Însă, îmi plăceau poeziile
de dragoste ale poetului.
– Când ați publicat prima carte? Ce sentimente
v-au încercat?
– În caietele mele în care scriam poezii, prin anii
1966 se adunaseră câteva sute de poezii. Colegii de
la cenaclul “Gib I.Mihăescu”, pe care l-am înființat
în anul 1958, m-au încurajat să trimit un volum la o
editură.Urmare acestui fapt, m-am hotărât să fac o
selecție din aceste poezii. Astfel, am fost nevoit să le
recitesc pe fiecare, să le mai modific.Astfel, am bătut
la mașina mea de scris marca Kappet 50 de poezii,
am dat titlul volumului “Ochi deschis “ și am plecat
cu el la București, la Editura Litera, ce se afla la Casa
Scânteii.Mi-a preluat volumul Radu Albala, editor cu
state vechi, fost proprietar de editură înainte de a veni
la putere comuniști.După ce a citit poeziile, într-un birou
înțesat cu cărți și manuscrise, mi-a spus: tinere
sunt bune, din cele 50 de poezii îți aleg 30. și așteaptă
acasă vă vei primii volumele la Drăgășani. Când am
ieșit din Casa Scânteii, simțeam că zbor.Mă uitam la
oamenii care treceau pe lângă mine și aveam impresia
că și ei se bucură de fericirea mea.Atunci, în eforia
aceea care m-a cuprins, mi-a venit ideia să trec pe la
Editura “Cartea Românească” unde era redactor cu
poezia Mircea Ciobanu.L-am așteptat puțin, a venit la
redacție pe la prânz. În perioada de așteptare am stat
de vorbă cu doamna Luculescu, secretara editurii.
Când a venit poetul Mircea Ciobanu m-a luat în biroul
său, aflat, pe un culoar, și m-a întrebat ce poezii i-am
adus.Am scos din geantă cele 20 de poezii rămase
de la Editura “Litera” și i le-am dat. Le-a citit, a făcut
câteva observații și mi-a spus: acestea rămân aici,
du-te acasă și mai adu! M-am dus la Gara de Nord
și, bucuros, am visat tot drumul până acasă privind
secvențele drumului pe fereastra vagonului.
– Prima critică literară din partea cui a venit?
– Primul articol despre cartea” Ochi deschis”, care
a apărut la aproximativ șase luni, a fost al profesorului
Emil Istocescu din Drăgășani, un mare exeget al prozei
lui Gib I. Mihăescu, membru al cenaclului pe care îl
înființasem.Era o cronică cu o analiză profesionistă,
din care nu lipseau și câteva observații.A doua cronică
a fost a lui Laurențiu Ulici în cartea sa “Prima Verba”.
Toate au fost încurajatoare.
– Ce tematică abordați?
– O tematică diversă. Fiindcă diversă este și
viața noastră, trăirile noastre.Eul poetului vibrează
la toate sincopele prin care trece.Vă dau un exemplu:
„Amurg de întoarcere” … „După somnu-ţi, pe-o
jumătate de frunză,/ Jumătate-n apă,/ a coborât în
inimă-ţi amurgul însângerat/ şi te-ai trezit femeie./
O, nu-ţi place chipul meu în vreme săltat/ Şi inima, în
sânge iscodind;/ Cuprinde-mă în rarele tale întoarceri/
şi rob adu-mă nucului din vie/ să ne bucurăm de
primăverile/ cu glas înduioşat de muguri…”
– Se mai scrie astăzi și se publică destul de mult. Ce
părere aveți de tinerii scriitori?
– În pleiada de poeți care umplu paginile revistelor
și internetul am descoperit și poeții foarte talentați,
culți, fără să exagereze în experimentalism.Dar, din
păcate, s-a încurajat poezia pornografică, scrisă de
poetese.Chiar s-au acordat premii din partea Uniunii
Scriitorilor unor astfel de poezii. Citesc cu plăcere
poeziile unor poeți, care au crescut sub ochii mei, și
care au ajuns la maturitatea biologică și intelectuală.
Majoritatea sunt din Cluj-Napoca, unde se scrie o
poezie echilibrată, cu talent și fără epatări exagerate.
Scriu în spiritul proglomodernului, noul curent ce a
apărut după mâzga postmodernistă a opzeciștilor, în
care nu spuneau nimic.Noul curent proglomodern se
caracterizează la întoarcerea, pe jumătate, la poezia
clasică, eliminând experimentalismul exagerat în care
nu se spunea nimic.Acest curent l-am botezat eu și
teoretizat de mine.Evidențiez următorii poeți:Dumitru
Cerna, Sandra Cibicenco, Victor Constantin Măruțoiu,
Victor Țarină, Ionuț Țene, Marius Țion etc.
– Ce proiecte ați avut în această perioadă și ce vă
propuneți pentru viitor?
– În ultimii zece ani am scris o serie de romane
despre viața poeților din închisorile comuniste. Am
scris despre Radu Gyr,Vasile Militaru, Traian Dorz și
Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor.Însă, înainte de
acestea, am publicat romane despre Gib I.Mihăescu,
Ion Minulescu și Alexandru Macedonski. A fost o
muncă titanică.Acum cu puțină relaxare am adunat
documentele și articolele despre sărbătorirea Zilei
Naționale a Limbii Române, manifestare ce are loc
în fiecare an pe 31 august, la demersurile făcute de
Al.Florin Țene, Corneliu Leu și Ligya Diaconescu la Parlamentul
României în anul 2011.Cartea despre acest
demers a apărut cu titlul “Gloria Limbii Române”.
– Un gând pentru românii din diaspora.
– Dragi concetățeni, în primul rând vă doresc
sănătate și putere de muncă.Voi sunteți avangarda
promovării culturii noastre pe mapamond. În condițiile
fenomenului de globalizare, cultura noastră trebuie
promovată pe meridianele lumii.Ea se cucerește.
Fiindcă există riscul ca alte culturi să estompeze pe
a noastră.Nu uitați, datorită vitezei practicată de avioane,
Pământul a devenit un sat.Poate fi parcurs
în câteva ore de la un pol la celălalt, atât cât face o
căruță cu boi de la un capăt de sat în celălalt capăt
de sat. Nu trebuie să vă fie rușine că sunteți români.
Cu cât promovați mai mult cultura noastră cu atât
sunteți apreciați de popoarele în care trăiți. Închei
cu ce spunea Albert Camus: „Fără cultură şi relativa
libertate pe care o implică, societatea, chiar dacă
pare perfectă, nu este decât o junglă. De aceea, orice
creaţie autentică este un dar către viitor.”
Mulțumesc doamnă Cristina Oprea pentru faptul
că mi-ați mijlocit acest dialog.
