Dacă am ajuns ceea ce am fost o viaţă întreagă, dacă mi-au plăcut filosofia, logica şi muzica, acest fapt se datorează distinsului meu profesor de filosofie Gheorghe A.M. Ciobanu de la Liceul “Roman Vodă” din urbea moldavă unde mi-am petrecut anii adolescenţei. Îmi amintesc cu mare plăcere prelegerile sale prin care evita cu subtilitate sloganurile din anii ’60 ale “socialismului ştiinţific”, concentrându-se pe elemente ale filosofiei antice şi medievale, expuse nu prin fraze sofisticate, ci prin exemplificări de factură etică, logică ori estetică. Datorită activităţii diplomatice de câteva decenii – după absolvirea în 1969 a studiilor la Facultatea de Filosofie a “Universităţii din Bucureşti” ca şef de promoţie pe ţară cu media generală 10 (zece) – nu am mai ajuns la Roman, regretând enorm acest fapt; probabil, cu anumite eforturi aş fi putut să îmi revăd măcar pentru o zi scumpul meu oraş, chiar dacă acolo nu mai aveam nicio rudă apropiată, ci doar mormântul tatălui care murise în 1958 când eram elev în clasa a VI-a; mama noastră, rămasă văduvă a locuit în ultimii săi ani de viaţă la Bucureşti împreună cu familia fratelui meu mai mic.
Oricum – parcă la glasul miraculos al Destinului – în primăvara anului 2020, am reuşit să îl sun şi să vorbesc la telefon cu fostul meu profesor, având o discuţie memorabilă de peste o oră, timp care s-a scurs, însă, foarte repede. Ţin minte că mi-a zis în finalul dialogului nostru extrem de coerent şi de lucid: “Dragă Dane, sunt foarte mândru de tine! Deşi nu te-am mai văzut de un car de ani, ţi-am citit cărţile publicate la Bucureşti pe teme de semantică, diplomaţie, interculturalitate, ca şi volumele de aforisme care reflectau un autor nu doar inteligent, dar şi deschis umorului subtil. La cei peste 90 de ani ai mei, încă sper să mai am mult de trăit, de spus şi de scris!”.
La finele lunii martie 2025, s-a împlinit un veac de la naşterea profesorului, scriitorului şi publicistului Gheorghe A.M. Ciobanu în oraşul Roman, la 25 martie 1925. La împlinirea venerabilei vârste de nouă decenii, dânsul declara: “Îngemănat cu Urbea mea natală. Un <montagnard> de vise, într-un oraş «picior de plai». Oraşul căruia îi mulţumesc de acel popas parnasian ce mi l-a oferit. Fiindu-mi sacru, îi mărturisesc, cu gând astralic, că i-am iubit pe oameni, i-am preţuit egal pe toţi, nici ei datornici mie şi nici eu îndatorat acestora.”. Profesorul comenta venirea sa în viaţă prin următoarele cuvinte: “Ca orice străfulgerare de pe Terra, am văzut şi eu lumina lui Solaris, pentru prima oară, în ziua de Buna Vestire a anului 1925. Făcând parte din acea generaţie învăluită în tragedia ultimului Război Mondial, toate mi-au fost pluralice şi continue.”. Îmi permit să adaug o scurtă remarcă: “Acea zi a fost o necesară <Buna Vestire> pentru spiritualitatea românească în coordonatele sale moldave.”.
Numai că Timpul implacabil şi impasibil nu a mai aşteptat câţiva ani pentru ca marele profesor să se bucure de acest fapt, deşi starea sa de spirit, din câte am aflat din presa locală, era una perfectă; s-a stins în august 2020 la vârsta de 95 de ani.
Fac o cuvenită precizare: multe aspecte dintre cele ce urmează a fi redate în articolul de faţă au fost preluate din gazeta locală Ziarul de Roman, exprimându-mi recunoştinţa pentru faptul că jurnaliştii – cu siguranţă mulţi dintre ei foşti elevi mai tineri sau mai vârstnici ai distinsului Profesor de Filosofie – i-au oglindit cariera de excepţie şi de referinţă.
Dânsul a urmat cursurile Şcolii nr. 4 şi ale Liceului “Roman Vodă” în perioada 1936-1944; examenul de bacalaureat l-a susţinut în timpul refugiului la Sighişoara. După ce a absolvit “Facultatea de Drept” din Iaşi, de la 20 de ani a fost prezent în sfera educaţiei: mai întâi, în comuna Hălăuceşti din judeţul Iaşi, predând matematica, fizica, chimia, muzica şi desenul; ulterior a revenit la Roman ca profesor la: Liceul “Roman Vodă” (până la pensionarea sa), “Seminarul Teologic Ortodox”, “Seminarul şi Institutul Franciscan” unde a predat o serie de discipline cu caracter umanist, filosofic şi artistic. Iată cum evoca profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu acea parte a biografiei sale: “Mi-a plăcut să fiu mereu în preajma tinerilor. Simţeam că, prin această apropiere, preiau o parte din energia lor. Am dus o viaţă plină de zbucium şi de muncă. Cred că acest non-stop în care am trăit m-a făcut să mă menţin mereu <în priză>. Secretul longevităţii activităţii mele nu este chiar un secret. În primul rând, este un dar genetic. Am avut în familie membri care au trecut de suta de ani. În al doilea rând, mi-am tras seva şi puterea de la tinereţea cu care am fost mereu înconjurat, de la discipolii mei.”.
De-a lungul vieţii sale, Gheorghe A.M. Ciobanu a susţinut peste 3.000 de conferinţe pe diverse teme atât la Roman, cât şi în alte oraşe din ţară. De asemenea, este autorul celor 16 lucrări publicate, dintre care jumătate au apărut la Editura “Muşatinia” din Roman: *În trilogia Mileniul al III-lea pe portativ, profesorul îndrăgostit de ştiinţa numerelor şi a calculelor a pus bazele unei formule matematice în muzică şi ale unui curent denumit “Olnefonismul” despre muzica inspirată din latura cosmică a existenţei umane. Compozitorul şi muzicologul Zeno Vancea compara procesul de evoluţie a unui fenomen muzical cu formarea unui atol (insulă – n.n.) de corali prin asocierea a mii şi mii de corali care cresc unii peste alţii, neştiuţi de nimeni, până când se iveşte un vârf pe întinsul mării, dar care este contribuţia fiecărui “coral” în parte este mai puţin cunoscut. Aşa a apărut probabil pe nesfârşitele orizonturi ale cunoaşterii şi un vârf numit “Ciobanu” care, asemenea celui mioritic, păstoreşte o lume sonoră, dominată de simboluri existenţiale şi transformându-se însuşi dintr-un homo teluricus într-un homo cosmicus. Însă, spre deosebire de ciobanul mioritic, cel actual care şi-a preschimbat numele în renume şi ne onorează astăzi cu prezenţa sa în mijlocul nostru, nu este pândit de niciun iminent asasinat pus la cale de niscaiva profitori de concepte filosofice. *În volumul Irimescu – statornicie şi zbor, autorul realizează o analiză a creaţiei prietenului său de-o viaţă, sculptorul Ion Irimescu de la Fălticeni. *În cartea Scrieri cuprinzând 5 volume sunt adunate eseuri, materiale critice, cronici muzicale, exegeze, gânduri şi mărturisiri publicate în presa vremii între anii 1964 şi 2004.
Sunt sigur că cititorii, asemenea mie, vor rămâne profund impresionaţi de acest scurt şi modest bilanţ al unei vieţi care s-a apropiat de un secol: “Dacă ar fi să-mi caracterizez viaţa, aş putea spune că ea s-a derulat între catedră, vorbit şi condei. La vârsta mea de acum, ele se aşează în ordine inversă – foarte mult scris, vorbit din ce în ce mai puţin şi catedră deloc.”.
Voi încheia însemnările mele puse sub semnul unei profunde şi sincere afectivităţi cu afirmaţiile doctorului Dan-Gabriel Arvătescu, autorul lucrării Amintiri din secolul Ciobanu, care a văzut lumina tiparului în anul 2015: “În al nouăzecilea an al vieţii, un om poate părea bătrân. Totul e relativ şi, totodată, magic în viaţă. Aşa este şi bătrâneţea. Sunt tineri bătrâni şi bătrâni mult mai tineri sufleteşte ca ei. Acesta nu e un paradox. Acesta e, pur şi simplu, viaţă. Priviţi-l pe profesor şi o să înţelegeţi asta. Profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu este un adevărat mit urban. Este parte a moştenirii noastre comune. El este singurul care a reuşit să fie parte a sufletului nostru. Personalitatea lui a marcat, fie că vrem sau nu, fie că recunoaştem sau nu, identitatea noastră de grup. Prin asta, el a mai reuşit un lucru rar: să devină nemuritor încă din timpul vieţii.”.
Distinsul meu Profesor nu a fost Doctor în Filosofie, Doctor Honoris Causa sau membru titular ori membru corespondent al “Academiei Române”. Dânsul a fost, însă, un mare Om de Cultură de pe meleagurile Romanului, regiune care a dat Eternităţii româneşti pe Miron Costin, Dosoftei, Veniamin Costache, Macarie Cronicarul, Sergiu Celibidache, Dumitru D. Botez, Mihail Jora, Cezar Petrescu, Ion Ionescu de la Brad, Vasile Alecsandri, Radu Beligan şi alte strălucite nume. Ca un modest romaşcan, îmi pun următoarea interogaţie retorică: acest fapt nu este oare un motiv esenţial de mândrie patriotică, nu doar locală?
