Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media în Dobrogea de sud (I)

În perioada 2-5 iulie 2019, Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI) al Guvernului României a organizat în județul Constanța prima etapă a Programului „Diversitate și patrimoniu cultural prin prisma mass-media. Schimb de experiență şi bune practici cu parteneri de proiecte din regiunea Dunării. Turismul cultural – o șansă pentru dezvoltare locală”, program aflat la a şaptea ediţie consecutivă.

Istoria Dobrogei

Dobrogea este un ţinut prin excelenţă multietnic. Habitat istoric și geografic situat între Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea cuprinde astăzi, în România, din punct de vedere administrativ, judeţele Tulcea şi Constanţa, avand ca graniţă naturală la nord şi la apus Dunărea – fluviul numit de greci Istros şi de romani Danubius.

Teritoriul Dobrogei de astăzi a fost locuit din timpuri străvechi de triburi trace şi colonizat din sec. 7-6 î.Hr de grecii sosiţi cu corăbiile la malul Pontului Euxin (Marea ospitalieră). A făcut parte din statul dac al lui Burebista apoi din Provincia romană Scytia Minor. Din sec. 6-7 d.Hr., devine loc de prim popas al valurilor de populaţii migratoare slave şi turcice care cotropesc “themele” bizantine şi cnezatele “dicienilor” autohtoni. Negustorii genovezi şi-au stabilit aici contoare şi au întemeiat cetăţi (Heracleea – Enisala). În sec.14, domnitorul Mircea cel Bătrân alipeşte pentru prima oară la Țara Românească cnezatul ce luase numele lui Dobrotici.

Iar din sec.14-15 devine o posesiune periferică a Imperiului Otoman, perioadă în care aici creşte populația turco-tătară, ocupată în principal cu păstoritul şi creşterea animalelor. E interesant că cele două ramuri înrudite, de origine turanică, plecate din sec. 5 d.Hr. din Asia Centrală – tătarii, cumanii (kîpceak), pecenegii pe la nordul M. Caspice, Caucazului şi M. Negre, iar turcii (oguzii) pe la sud – au îmbrăţişat Islamul şi s-au întâlnit după 1 000 de ani în Dobrogea!

În 1812 Imperiul rus anexează Basarabia, Dunărea devine frontieră între Rusia și Turcia. Are loc primul schimb de populații (între sultan şi tar): tătarii nogai și turcii din Bugeac vin în Dobrogea, în locul unui număr echivalent de bulgari și de găgăuzi care se stabilesc în sudul Basarabiei.

Un teren foarte propice ciobănitului extensiv, Dobrogea este loc predilect de transhumanţă al mocanilor din toate provinciile româneşti. În schimb, agricultura se dezvoltă prea puţin. De abia după 1840, aici sosesc agricultori (de ex. germani din Imperiul Rus), care înființează colonii precum Malcoci, Ciucorova, Atmagea în nord sau Cobadin, Techirghiol, Karamurat în sud.

Dobrogea devine parte a Regatului României după recunoașterea independenței (1877), efectiv în 1878, în urma Tratatului de la San Stefano şi a Congresului de la Berlin. Sub domnia Regelui Carol I începe construirea Podului peste Dunăre, la Cernavodă, care asigura accesul direct al României la mare. Pentru construcţia Podului sunt chemaţi în România specialişti în construcţii, în special italieni şi francezi, de la ingineri şi arhitecţi până la cioplitori în piatră, lucrători în carierele de granit deschise în Munţii Măcinului. Mulţi dintre aceşti străini se vor stabili în România, unii în localități din Dobrogea, sporind astfel numarul etniilor paşnic conlocuitoare în acest colţ binecuvântat de lume.

Totodată începe treptat transformarea acestui teritoriu din păşune în teren agricol, în special dupa reforma agrară din 1921 când mii de ţărani români şi de alte etnii, foşti combatanţi, primesc pământ, unii dintre ei chiar în Dobrogea. Regele Ferdinand i-a răsplătit astfel pe participanţii la războaiele care au condus la crearea României Mari (Războiul de Independenţă 1877, Războaiele Balcanice 1912-1913, Primul Război Mondial 1916-1918). Aşa a luat naştere aşezarea ceangăilor de la Oituz, de lângă Constanţa.

Ceangăi din Oituz de Constanţa

Ceangău s-ar traduce prin “hoinar” sau “migrator”. În Ardeal, datorită Reformei religioase, nu se acceptau căsătorii interconfesionale. Aşa că tinerii de religii diferite, care doreau sa fie împreună, fugeau peste munţi în Moldova, unde era mai liber. De asemenea, misiunile catolice, printre care cea a călugărului franciscan Luizi, au adus ceangăi ca pietrari şi meseriaşi, la construcţia bisericilor. Aşa s-au format aşezările ceangăilor moldoveni de pe lângă Bacău, Iaşi.

Locuitorii comunei Luizi Călugăra erau obişnuiţi cu războiul. În 1877, un ceangău, tânărul Lupu Andrei din regimentul 8 Călărași, fusese primul soldat al armatei române ucis în Războiul de Independență. În Primul Război Mondial, sute de ceangăi din Moldova au luptat pe Valea Oituzului, la Mărăşti şi Mărăşeşti. De asemenea, în grelele lupte de apărare a Dobrogei, din 1916, au luat parte şi două batalioane de ceangăi. Drept răsplată, prin Legea Agrară din 1921 au fost împroprietăriţi veterani, vaduve şi orfani de război.

Ceangăii care luptaseră vreme de doi ani în Dobrogea cunosteau terenul, fertil, dar puţin populat şi necultivat, şi acolo au dorit sa îşi aleagă pământul. 

Aşa se face că 39 de familii catolice din comunele băcăuane Luizi-Călugăra şi Poduri – precum pionierii vestului sălbatic american – au pornit către Dobrogea. Întâmplarea a facut ca la Mihail Kogalniceanu să găsească o comunitate de germani, catolici ca şi ei, cu biserică şi parohie şi un administrator catolic, Voicu Voievod. S-au aşezat atunci aproape de Mihail Kogalniceanu, pe Valea Ciobănoaiei, unde au întemeiat satul botezat „Oituz“, în amintirea marii bătălii. Piatra de temelie s-a pus în anul 1923, de sărbătoarea Sf. Gheorghe, pe 23 aprilie.

Oameni obisnuiţi cu pădurea, nu cu stepa, ceangăilor nu le placea prea tare să trăiască în locurile acelea pustii unde „vara mişunau şerpii şi iarna urlau lupii”. Aşa că, la început, iarna stăteau în satele lor din Moldova şi doar vara veneau în Dobrogea să muncească pământul. Cu timpul, s-au stabilit definitiv, şi-au facut bordeie, apoi căsuțe din chirpici, după modelul caselor nemteşti – tip vagon. Ceangăii s-au înteles bine cu vecinii germani, care i-au ajutat şi cu care au încheiat căsătorii mixte.

În anul 1940 germanii din M. Kogalniceanu au fost repatriaţi în Germania, pierdere grea pentru ceangăii din Oituz. Are totodată loc o altă strămutare de populație – peste 100 000 de români din Cadrilater sunt aduşi în Dobrogea, în locul bulgarilor care pleacă la sud de Dunare. Fiii satului au participat la al doilea război mondial, mulţi au murit pe câmpurile de luptă.

După anul 1945 a urmat al doilea val de împroprietărire, dar şi noi suferințe. Nemţii repatriaţi în anul 1940 în Germania şi căzuţi în influenta sovietică au fost aduşi înapoi în locurile natale, unde nu şi-au mai găsit gospodăriile, fiind nevoiti meargă la rudele din Oituz. Unii au fost deportaţi în URSS.

Azi, după mai bine de 95 de ani de la fondarea aşezării, în satul Oituz, parte a Comunei Lumina de lângă Constanţa, trăiesc 980 de persoane dintre care 85% ceangăi, dar şi germani de religie catolică. Ceangăii din Oituz şi-au pastrat şi religia catolică şi graiul, o limbă veche maghiară, combinată cu româna. Sunt grupaţi în jurul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, inaugurată în 2016, unde delegaţia noastră a fost primită cu pâine şi sare, iar copiii din ansamblurile locale, în frumoase costume populare, ne-au cântat în maghiară, germană şi română. Gazda noastră a fost dl Emanuil Rujanschi, şeful ceangăilor din Dobrogea, care ne-a spus: “La noi în Dobrogea, limba comună este cultura. Prin cultură oamenii se înţeleg, se plâng, se bucură, se ajută. Asta e viaţa lor. Oamenii se adună la necazuri şi la bucurii. Pe vremuri, când femeile mergeau la sapă, îşi lăsau copiii la marginea câmpului. Şi când începeau să plângă de foame, nu conta că erau copii de tătar, de ţigan, de ceangău – prima mamă care ajungea la capătul rândului le dadea sa sugă“.

Rușii-lipoveni de la Ghindărești

În sec.18, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, în Dobrogea se refugiază adepți ai Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare (Ruşii-Lipoveni staroveri).  Dacă la nord, către Tulcea, în Delta Dunării, localităţile starovere sunt mult mai numeroase şi mai închegate, Ghindăreşti este singura comunitate compactă din Jud. Constanţa şi totodată ultima dintre aşezările ruşilor-lipoveni stabiliţi pe teritoriul Dobrogei (atestată la 1837) fapt pentru care se şi numeşte “Satul Nou”. Aflat la 11 Km de Hârşova, pe malul drept al Dunării, aici trăieşte o populaţie de 95-97% ruşi declaraţi, ramaşi fideli religiei de demult.

Am fost asteptaţi de Dorina Demit, Președinta Comunitaţii Rușilor Lipoveni România, de Platon Zaharia Președintele Filialei CRLR Ghindărești şi de toată comunitatea locală – cu masa pusă, cu cântece, dans şi bună dispoziţie.

Prima vizită s-a facut la Crucea Staroveră, sfinţită în 2010, simbol al localităţii şi al credinţei “de rit vechi” a oamenilor de aici, apoi la Biserică – cea mică „Botezul Domnului” (1871) şi cea mare ”Înălțarea Domnului” (1906-1938), cu cele două turle tipic ruseşti în formă de ceapă. Aici la biserică, în fiecare vacanţă mare, se ţine şcoala de vară pentru copiii din sat, ca şi pentru cei întorşi din ţară şi din întreaga lume, copii dornici să înveţe limba slavonă, cântecele şi tradiţiile din străbuni. La Festivalul anual de stihuri duhovniceşti, în ultimii doi ani, copiii din Ghindăreşti au luat locul I. În restul anului, şcoala de slavonie din pridvorul bisericii rămane deschisă în fiecare sâmbătă şi duminică.

Am admirat măiestria Ansamblului “Fetele din Satul Nou” şi a acordeonistului, am gustat din bucatele tradiţionale şi putem spune că ciorba de somn, scrumbia de Dunăre – brand românesc -, dulciurile specific ruseşti – blinii, clătite şi pelmeni -, coniacul şi vinul de casă, pescarii vâslind în lotcile lor, Dunărea curgând alene sub braţele Crucii Starovere, copiii de la biserică, maragonzul care îşi repara barca pe uliţă, tihna locului cu gospodării tradiţionale, căldura şi veselia oamenilor ospitalieri, toate ne îndeamnă să ne întoarcem în satul acesta rusesc de pe malul Dunării.

Galerie foto!