Într-o epocă în care arta scrisă tinde să treacă pe locul doi, în detrimentul audiovizualului, iar prim-planul îl au, câteodată, scrierile care șochează în mod gratuit, cred că e oportun să aruncăm o privire spre operele reprezentative ale unor clasici.
Mi-am pus de multe ori întrebarea ce anume mă atrage atât de mult la piesele lui Eugene O’Neill – un dramaturg distins cu Nobel, dar nu premiile le iau în considerare când citesc ceva, ci mesajul transmis sau empatia pe care o resimt față de scrierea respectivă.
Deși construcția pieselor sale e fascinantă în sine, mi-am dat seama că două lucruri îi fac opera unică: sondarea abisurilor conștiinței umane și finalurile fulminante, uneori cu substrat metafizic.
Cu toate că are un stil diferit, găsesc tangențe cu Cehov și cu Ibsen exact în această relevare a adâncurilor conștiinței despre care am amintit. Personajele sale sunt contorsionate, frământate, abisale – chiar și eroii simpli în aparență, marinari sau lucrători, au trăiri complicate, se simt disjunși, parcă, de ei înșiși atât în fața vieții, cât și a morții.
De la personajul Alfred din ”Înaintea gustării de dimineață”, care recurge, în cele din urmă, la sinucidere, nemaiputând suporta viața pe care o ducea și umilințele la care era supus, până la frații Robert și Andrew Mayo, din ”Dincolo de zare”, aproape toți eroii lui O’Neill se simt sfâșiați în fața vieții și într-un profund dezacord atât cu ei înșiși, cât și cu unii dintre prieteni, rude sau apropiați.
Ce exemplu mai elocvent de dramă poate fi dat decât cel al fraților Robert și Andrew, de același sânge, dar temperamental și intelectual diferiți, în plus iubind aceeași femeie (Ruth)? De la începutul până la sfârșitul piesei totul va fi chin, neîmplinire, suferință, cei doi negăsind drumul către fericire nici în ocupație, nici în dragoste, deși Robert se va căsători cu Ruth.
Finalul, în care Robert moare, dar mai ales modul în care este prezentat, are acel substrat metafizic despre care spuneam, eroul lui O’Neill simțind că se duce ”undeva”, într-un loc eteric, al sufletelor, și vede chiar moartea ca pe o eliberare:
Apoi, minunata, dar trista poveste Anna Christie, în care toată intriga este țesută în jurul a trei personaje: căpitanul de navă Chris, Anna, fiica lui, și Burke, un marinar vânjos și mândru. Cei trei vor vedea și Raiul, și Iadul în decursul aceleiași povestiri, iar Chris, trecând peste imperfecțiunile umane, de care se va izbi din plin, va refuza să le recunoască, dând toată vina pe ”bătrâna vrăjitoare, marea”, care i-a luat tot ceea ce avea în viață. Aceeași mare despre care Mat Burke va spune la un moment dat: ”Numai pe mare ești liber și poți cutreiera pământul în lung și-n lat, fără să fii nevoit să-ți vinzi sufletul ca să ai un ban în buzunar!”.
Apogeul finalurilor-șoc este atins în ”Patima de sub ulmi”.
Foto: Spudgun67, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons
Dar apogeul finalurilor-șoc, grandioase atât prin construcție, cât mai ales prin implicațiile pe care le au, prin problemele pe care le ridică este atins în ”Patima de sub ulmi”.
O realizare grandioasă în tot ansamblul ei, de altfel. Cu măiestrie de mare dramaturg, O’Neill țese o întreagă poveste, complicată, complexă, în jurul a doar câteva personaje: un bătrân fermier, fiii săi și mai tânăra sa soție (a doua). Intriga îi va învălui pe toți ca un venin, vor ajunge să se urască și să se disprețuiască la câteva momente după ce s-au arătat afabili, vor dori să se elimine unii pe alții, râvnind fiecare la același lucru: ferma cu toate bunurile ei.
Îl vor invoca pe bunul Dumnezeu, fără a crede însă cu adevărat în el, fiindcă acel bun râvnit (străjuit de ulmii ce veghează fatidic asupra întregii proprietăți) îl vor pune mai presus de sentimente, de morală, de credință. Ferma devine astfel ispita potrivnicului, care le va pune la încercare tăria de caracter tuturor.
În mintea lui Abbie, soția lui Ephraim Cabot și amanta fiului său, Eben, va pătrunde însuși diavolul, cu urzeli și planuri de o viclenie teribilă, iar gestul său ultim (va ucide copilașul ei și al lui Eben, pe care însă Cabot îl credea al său) le va schimba viețile ireversibil.
Ispita se va dovedi mai puternică decât rațiunea în această dramă de o mare profunzime, prilejuindu-i lui Cabot, către final, memorabila replică, după constatarea că va rămâne și mai singur de atunci încolo: ”Ei și? Dumnezeu nu e singur? Dumnezeu e tare și singur…”.
Într-adevăr. Dumnezeu ne privește păcatele și trădările cu aceeași durere și suferință cu care a privit crucificarea Fiului Său.
Iar alinarea acestei singurătăți supreme nu i-o poate da decât reconvertirea noastră.