Instabilitatea generală din preajma Azerbaidjanului, dar și cea internă au făcut ca mediul geopolitic al țării să fie schimbat considerabil. Alături de aceste aspecte menționate, unirea geopoliticilor Eurasiei și a Orientului Mijlociu au complicat și mai tare acest mediu.
Politica externă a Azerbaidjanului este modelată de o serie de relații care au rămas în mare parte neschimbate de la mijlocul anilor 1990, inclusiv consolidarea independenței și suveranității țării. Obținerea independenței în Caucazul de Sud a fost perceput ca un deziderat aproape imposibil, iar încercarea ulterioară de afirmare a independenței s-a soldat cu invazia trupelor sovietice doi ani mai tîrziu.
După ce și-a redobândit independența în 1991, Azerbaidjanul a trebuit, de asemenea, să facă față realității de a nu putea avea încredere în puterile străine pentru a proteja în continuare suveranitatea națională.
Iranul, cu populația sa azera minoritară și o formă teoretică de guvernare, a arătat ostilitate față de Azerbaidjan. Chiar și Turcia, cel mai apropiat aliat al Azerbaidjanului, a acționat uneori ca un frate mai mare pentru a promova prioritățile politice, însă statele occidentale nu au încercat să intervină în afacerile interne.
Moscova însă, nu și-a ascuns adevărata intenție și definește în continuare țara ca „sferă de interes privilegiat”. Această realitate geopolitică din Azerbaidjan este resimtita atât in Armenia cât și în Georgia, însa aceste state sunt caracterizate ca fiind mult mai slabe decât Azerbaidjan și au acceptat ideea de a se baza pe o anumită forță externa. Armenia și-a ipotecat independența față de Rusia pentru a proteja Nagorno-Karabah de puterile învecinate, reușind să obțină sprijinul politic de care avea nevoie.
Politica externă și independența țării
Deși Azerbaidjanul se baza pe analizarea situației din regiunea Tbilisi, țara adoptă o politică externă care vizează menținerea relațiilor de funcționare cu toți vecinii săi, evitând o posibilă dependență de securitatea oricărei puteri speciale.
Deși a fost o revendicare îndrăzneață a unei țări relativ mici, înconjurată de mari puteri, a fost o politică de succes din mai multe puncte de vedere. Resursele de petrol și gaze ale Azerbaidjanului oferă venituri care îi permit să construiască instituții militare si de securitate, de asemenea având posibilitatea de a îmbunătății nivelul de trai.
Al doilea factor determinant al politicii externe a Azerbaidjanului a fost conflictul cu Armenia, ce a pornit în urma ocuparii unei șesimi din dimensiunea teritoriului Azerbaidjanului. Restaurarea integrițatii teritoriale a reprezentat determinantul consolidării independenței sale devenind o prioritate pentru guvernul de la Baku.
Acest lucru a determinat Azerbaidjanul să urmeze o politică externă menită să atingă acest obiectiv, devenind ostilă țărilor care susțin Armenia precum Rusia și Iranul și înclinându-se activ către țări care susțin guvernul de la Baku precum Turcia, Israelul și Pakistanul.
În urma supunerii Azerbaidjanului în fața influențelor dominante din partea Rusiei, țara a ajuns să își asume un rol activ într-o serie de organizații multilaterale pentru a consolida sprijinul internațional larg și pentru integritatea sa teritorială. Cel mai important, acesta a determinat guvernul Baku să urmărească o poziție solidă de apărare, cu scopul de a construi o armată capabilă să forțeze Armenia să facă concesii inconsistente în negocieri.
Relația cu Europa și NATO
Azerbaidjanul a fost o parte esențială a unui mediu geopolitic relativ stabil, centrat pe dezvoltarea coridorului est-vest care leagă Europa de Asia Centrală. Acest coridor a fost realizat odată cu dezvoltarea resurselor de petrol și gaze din Marea Caspică și s-a extins ulterior la tranzitul militar pentru operațiunile americane și NATO din Afganistan.
Mai apoi, s-a dezvoltat un coridor de transport civil, mai precis un pod terestru care leagă Europa de Asia în care portul Baku are un rol important. Forțele externe care susțin coridorul au fost conduse de SUA și Turcia, ale căror politici la momentul respectiv s-au aliat, în timp ce statele europene au jucat un rol secundar, Asia Centrală si China su devenit treptat susținători ai coridorului.
De asemenea forțele externe care se opun coridorului au fost conduse în primul rând de Rusia, care a văzut dezvoltarea coridorului ca o amenințare la adresa eforturilor sale de a restabili o sferă de influență între fostele state sovietice. Deoarece se temea ca coridorul va duce la o creștere a influenței occidentale și turcești, Iranul s-a alăturat Rusiei. Printre statele regionale, Georgia și Azerbaidjan au fost susținători entuziaști și binefăcători cu privire la ideea coridorului.
