La 19 februarie, aniversăm 144 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi. În acest context, s-au organizat diferite evenimente, manifestări menite să cinstească memoria marelui sculptor român.
Desigur, una dintre cele mai mediatizate măsuri a fost desemnarea cântăreţei Irina Rimes drept ambasador onorific al Zilei Constantin Brâncuşi 2020, chiar artista menţionând, din câte am înţeles, că nu este foarte familiarizată cu domeniul pe care urmează să-l promoveze, ceea ce a generat multe comentarii negative pe Internet. Acestea au determinat, la rândul lor, reacţia ministrului Culturii, care, în câteva cuvinte, susţine că evenimentele culturale nu trebuie promovate doar în zona academică, ci trebuie adaptate inclusiv pentru cei care nu cunosc fenomenul ş.a.m.d.
Nu vreau să cad în capcana de a comenta aceste fapte în funcţie de coloratura politică a celor implicaţi, pentru că nu acesta este scopul rândurilor mele. Remarc totuşi că fiecare vrea să tragă spuza pe turta lui, unii acuzându-l pe actualul ministru al Culturii de incompetenţă sau (în cel mai fericit caz) de proastă inspiraţie, alţii îndemnând-o pe Irina Rimes să le explice tinerilor cum a fost umilit Brâncuşi de comuniştii români, şi aşa mai departe. (Nu vreau să spun că celebrul refuz al autorităţilor române de a primi ca donaţie operele lui Brâncuşi* nu e o pată ruşinoasă pe istoria acestei ţări, ci doar că sculptorul de la Hobiţa devine pretext de răfuieli politice, ajunge să fie precum îngerul căzut pe Pământ dintr-o nuvelă a lui Marquez, în care toţi trăgeau de el până îl lăsau fără aripi: de vină pentru ridicolul situaţiei e PNL-ul, ba nu, sunt comuniştii, sau nu, dacă ne gândim mai bine sunt pesediştii sau useriştii etc.).
Şi am să mărturisesc, în acest sens, că nu asta mă îngrijorează, că Irina Rimes a fost numită ambasador al evenimentului, mai ales că am înţeles că au fost mulţi artişti care au refuzat.
Există o brumă de adevăr de fiecare parte. Din punct de vedere al complexităţii evenimentului, pare mai degrabă o gafă. Din cel al deschiderii către cei mai puţin sau deloc avizaţi, poate fi alegerea potrivită. Totul e să nu degenereze în kitsch (îmi aduc aminte că am văzut undeva încălţăminte cu chipul unei personalităţi, nu era vorba de Brâncuşi) sau ca holograma de şapte metri proiectată pe clădirea Palatului Regal să fie într-adevăr cel mai potrivit lucru. Deşi spiritul lui Brâncuşi ar putea fi singura noastră speranţă…
Problema o văd în altă parte: vă amintiţi că spuneam, atunci când cazul Caracal era la început, că societatea este plină de ură şi violenţă fiindcă acestea sunt şi încurajate, mai mult sau mai puţin direct, şi că după ce difuzăm zilnic filme cu psihopaţi ne mirăm că îi avem şi în viaţa reală.
Vedeţi dvs., după căderea lui Ceauşescu, la noi cultura a avut o şansă unică. De a scăpa de cenzură, de a se manifesta liber, de a renaşte. În pofida unor reuşite care ilustrează mai degrabă proverbul ”cu o floare nu se face primăvară”, nu a fructificat această şansă.
Iar educaţia a diminuat, am impresia cu bună ştiinţă, rolul culturii în formarea unui tânăr.
Bunicii noştri ştiau mai multă carte decât părinţii, noi nu ne ridicăm la nivelul părinţilor, iar destui dintre cei care vin acum ştiu mai puţin decât noi. Asta înseamnă, în orice fel ai lua-o, descreştere.
Dacă unui tânăr îi cultivi în primul rând interesul pentru bani şi pentru lucrul în corporaţii, dacă filmele şi serialele difuzate zilnic promovează sexul liber şi violenţa, dacă marile valori ale culturii româneşti şi universale au ajuns să fie considerate facultative, să ne mai mirăm de rezultate?
În ziua de azi, cine ar vrea să urmeze Literele sau chiar Artele Plastice riscă să fie considerat un Don Quijote.
Deci: reducem la minimum contactul cu aceste mari valori. Trăiască banul, trăiască pornografia, cinste celor care urmează o cale hedonistă.
Dar constatăm, ”pe ultima sută de metri”, că avem o problemă: filme cu nota 1,5 pe Imdb şi 3,1 pe Cinemagia, ca ”5Gang: Un altfel de Crăciun” au încasări-record.
Şi mai trebuie să le explicăm tinerilor cine a mai fost şi Brâncuşi ăsta şi ce mai voia el de la noi.
Oare cine o fi de vină?
(Şi nu am spus: comuniştii sau peneliştii. Şi în niciun caz Irina Rimes.
Ci cei care nu au dat, timp de 30 de ani, culturii şi educaţiei româneşti şansa pe care o meritau.
Culturii româneşti, şi implicit lui Brâncuşi).
*Unele surse spun că această propunere de donaţie nu ar fi fost demonstrată. Faptul pare totuşi suficient de plauzibil pentru a fi amintit.
