Condiţia mea de moldovean, alături de criteriul ordinii istorice m-au îndemnat să încep aceste însemnări cu un nume având adânci rezonanţe în istoria lumii: Cucuteni. Un sat din apropierea Iaşilor a devenit celebru datorită descoperirii primelor vestigii ale Culturii Cucuteni/Cucuteni-Tripolia, cea mai veche civilizaţie de pe teritoriul continentului european, care îşi are sorgintea în perioada 5500-2750 Î.Hr. Senzaţionala descoperire este legată de unele nume autohtone ce merită a fi evocate şi respectate în consecinţă: *Teodor T. Burada este primul român care a privit cu atenţie fragmentele de ceramică din prundişul şi nisipul folosite la repararea unui drum provincial între Târgu Frumos şi Iaşi, mergând apoi în locurile de unde fuseseră aduse materialele respective şi găsind acolo fragmente ale unor figurine din ceramică şi terracotta; *Peste un an, acesta împreună cu poetul Nicolae Beldiceanu şi arheologii ieşeni Grigore Butureanu, George Diamandy şi Dimitrie Butculescu au început primele excavaţii în acele locaţii; *În 1889, rezultatele lor spectaculoase erau prezentate la câteva conferinţe internaţionale organizate la Paris sub auspiciile Societăţii Franceze de Antropologie şi ale Uniunii Internaţionale a Ştiinţelor Preistorice şi Protoistorice. Astfel, Cucutenii erau proiectaţi pregnant pe harta istorică a Europei! Vastitatea teritoriului şi a perioadei relevante a determinat pe unii experţi din veacul trecut, printre care germanul Hubert Schmidt, să fundamenteze în anul 1932 următoarea triadă a acestor valoroase culturi: Timpurie/Pre-Cucuteni; Cucuteni; Târzie/Horodiştea-Folteşti.
Am vizitat de câteva ori – cu familia sau însoţind delegaţii străine de tineret şi studenţi – Muzeul Sitului Arheologic Cucuteni, situat la circa 10 kilometri de localitatea Târgu Frumos, care a fost amenajat în anul 1984. Îmi amintesc: mormântul princiar geto-dacic din secolul al IV-lea Î.Hr., descoperit în zona Dealului Gosan; cele peste 70 de obiecte (multe intacte şi altele parţial recondiţionate); elementele de ceramică pictată pe baza unor tehnici rămase necunoscute până astăzi. Am în biblioteca personală un album de artă străveche ale cărui ilustraţii color mi-au încântat privirea: Zeiţe; figuri antropomorfe masculine; vase şi amfore de lut cu motive florale unde predomină cercurile şi spiralele concentrice. Câtă Istorie doarme în tăcerea preţioaselor obiecte de cult ori de folosinţă cotidiană! În acelaşi timp, trebuie să îmi exprim regretul că logistica rutieră este încă departe de a fi una modernă şi funcţională în acea zonă cvasi-uitată a Moldovei. Îmi pun de aceea mari speranţe în proiectata autostradă pe care sper să mai ajung, şi eu, cândva.
Cel de-al doilea nume evocat în acest articol este Horezu, o localitate vâlceană, situată în depresiunea omonimă, mărginită de Munţii Căpăţânii şi Măgura Slătioarei, care se asociază cu renumita ceramică. Localitatea primea următoarea caracterizare din partea scriitorului Alexandru Vlahuţă în “România pitorească”: “Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii şi unul dintre cele mai frumoase ţinuturi ale ţării”.
Ceramică Horezu. Foto: De la Bogdan29roman – Operă proprie, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=19472358
De-a lungul anilor, s-a stabilit o anumită dihotomie a muncii între bărbaţi şi femei, fiecare categorie demonstrându-şi măiestria în ceea ce face cu un talent neîntrecut: i) bărbaţii extrag pământul, îl curăţă, îl taie, îl udă, îl frământă şi îl amestecă până când îl transformă în lut de culoare roşie, supus apoi procesului modelării care implică multă forţă şi îndemânare; ii) femeile decorează cu măiestrie ceramica modelată înainte de a o arde cu mijloace moştenite din generaţie în generaţie, cele mai folosite culori fiind nuanţele strălucitoare de maro, verde, roşu-portocaliu, brun, albastru şi galben. Interesându-mă la faţa locului de instrumentele tradiţionale de lucru, am aflat că acestea sunt: o roată, ea însăşi din ceramică; un gen de pieptene pentru modelare; un corn de taur scobit având în vârf o pană de gâscă prin care se scurge culoarea pentru decorare; o sobă cu lemne pentru arderea lutului. În privinţa ornamentelor originale, există o diversitate a simbolurilor: figuri umane; cozi de păun; plante; flori; fructe; arbori; ghiocei; peşti; şerpi; stele; frunze; spice de grâu; brazi; motive “penate” sau “în lacrimă” de o mare fineţe, asemănătoare unei pânze de păianjen; motive geometrice (spirală dublă, linie ondulată sau dreaptă, cercuri concentrice, zig/zag-uri).
Totuşi, dominantă este imaginea cocoşului care – după anumiţi specialişti în domeniul etnografiei – ar simboliza trezirea la viaţă a ţăranului român. Au fost date, de asemenea, alte interpretări ale prezenţei cocoşului în creaţiile populare de ceramică: simbol al biruinţei, al victoriei Soarelui şi a luminii asupra nopţii şi a întunericului; curăţirea spaţiului nocturn de orice forţe ostile; emblemă a vigilenţei şi a mândriei etc. Ipostazele sale cromatice sunt multiple: înfoiat şi ţanţoş; singur, în tandem de o parte şi de alta a unui copac sau într-un grup circular, dispus pe marginile unui vas (ceea ce olarii denumesc “hora cocoşilor”). “Cocoşul de Horezu nu cântă, ci încântă.” – scriam într-un aforism, apelând la efectul persuasiv al calamburului.
Am vizitat satul Olari unde există multe familii de meşteri tradiţionali care continuă cu dăruire această moştenire artistică de pe vremea Domnitorului Constantin Brâncoveanu. Ferindu-mă de sintagma atât de folosită a “muzeului în aer liber”, voi expune, însă, câteva imagini descrise în cuvinte: ateliere vechi ce prelucrează argila extrasă doar din Dealul Ulmetului; numeroase farfurii multicolore expuse pe pereţii de la stradă ai caselor; standuri improvizate la locuri frecventate de turişti precum fântânile, staţiile de benzină sau centrele de răcoritoare. Ca oriunde pe meleagurile balcanice, este nevoie să îţi faci mai mult timp spre a achiziţiona produse autentice, recomandate de cunoscătorii locului, nu piese contrafăcute provenind din ţări vecine sau chiar din îndepărtata Asie. Desigur, ideal este să le cumperi chiar din atelierele unde poţi vedea atât pe talentaţii meşteri, cât şi instrumentele lor tradiţionale, folosite cu dibăcie.
Se impune să precizez că – până să ajung la Horezu – am vizitat Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti unde arta olăritului este amplu reprezentată prin aproximativ 18 mii de piese: oale; chiupuri; ulcioare; căni; ceşcuţe; tipsii; ploşti; străchini etc. Evoc în mod îndreptăţit numele celui care în anul 1906 punea bazele acestui preţios patrimoniu naţional: etnograful şi muzeologul Alexandru Tzigara-Samurcaş (1872-1952).
În anul 2012, ceramica românească de Horezu a intrat în “Patrimoniul Cultural Imaterial al U.N.E.S.C.O.”. Pe bună dreptate, Maestrul Constantin Brâncuşi scria aceste cuvinte: “Nu trebuie să silim materialele să vorbească în limba noastră, ci trebuie să le aducem până la acel punct unde alţii vor înţelege limba lor.”. Am introdus, de asemenea, în articolul meu câteva vorbe de spirit despre ceramică şi lut în general: “Nu te scârbi de speţa omenească şi nu te descuraja: cu timpul, lutul se preschimbă în marmură.” (Pitagora); “Acela este ascultător care e ca fierul în mâna fierarului şi ca lutul în mâna olarului.” (Sfântul Teodor Studitul); “Aşteptările sunt ca ceramica fină: cu cât le ţii mai tare, cu atât este mai probabil ca ele să se crape.” (Brandon Sanderson); “După moarte, ne întoarcem în lut, sperând a ajunge amfore sau ceramică de efect. Nimeni nu acceptă să se piardă în hăul pământului, ca şi cum n-ar fi fost vreodată c(in)eva.” (Constantin Ardeleanu).
Volumul meu “Gânduri printre cuvinte” conţine câteva însemnări pe această temă: “Un străvechi vas de ceramică, născut la Cucuteni, în Moldova, nu îşi închipuia că va face o strălucită carieră în arheologia mondială.”; “Cucuteni şi Hamangia sunt marii dascăli de Arheologie ai românilor.”; “Comorile arheologice pot fi din aur sau din ceramică.”; “Un vas de lut poate preţui mai mult decât un vas de porţelan; depinde de biografia sa.”; “Munca meşterilor olari merge <ca pe roate>.”. Voi face în final o destăinuire: ca Ambasador al României în Regatul Arabiei Saudite, am oferit unor Şeici câteva vase populare, realizate la Horezu pe care le-am regăsit – la vizitele mele de rămas-bun – aşezate la loc de cinste în saloanele elegante ale palatelor lor de la Riad, Jeddah sau Dammam. No comment…
