Ne continuăm drumul urcînd și – mai puțin – coborînd, discutînd despre trecutul nostru, despre oamenii ce trăiesc prin acești munți de mii și mii de ani, fără să le pese de istoricii și arheologii care, după momentul politic, le schimbă cînd istoria, cînd originea, ba chiar și religia. Am ajuns la casa unde stă Horică Balint (Horea Balint), o casă mică, construită după principii dacice, acoperită cu țiglă roșie, strălucitoare. Horică trăiește singur.
Lîngă casa lui, pe stînga și pe dreapta sunt rudele lui, aici, în pămînt. Aceasta este crucea mamei lui, iar aici, în dreapta, se odihnesc cele două surori ale sale. Bunicii, străbunicii, sunt și ei prin jur… el trăiește aici, ca și familia lui, nu de secole, ci de milenii… nimeni nu poate să-i ia locul, nimeni nu-l rîvneşte, aer curat, cerul frumos, mică livadă. Cu puțina agricultură pe care o poate practica pe aici, își trăiește viața fără să-l intereseze dacă este sărac ori bogat. Aici o să moară… nimeni nu dorește să îi ia locul. Așa sunt ei, vlahii… dacii. Aceasta este țara lor și neamul lor milenar, aici vor să trăiască, și tot aici să fie îngropați. Uite aici, o livadă mică, o mică grădină de zarzavat, cîteva vaci, omul își duce viața lui. A făcut și niște căpițe de fîn, ca să aibă pentru iarnă la animale, și să-și pună și sub saltea. Flori sunt peste tot: garofițe sălbatice cu un miros pătrunzător, mărgăritare albe și strălucitoare, gălbenele…Dar toate, aici, împreună, formează un buchet uriaș ca o orchestră simfonică, în care fiecare instrument își are locul lui, bine stabilit.
– Aici au trăit, trăiesc și vor trăi dacii. Aici ne e pămîntul, aici ne sunt rădăcinile… spune Andrei Vartic.
Aici, de la Balint mai în vale, au găsit, au descoperit, Andrei și Adi o conductă de apă, o conductă veche nu de 10, nu de 100, nu de 1.000 de ani, dar de cel puțin 2.000 de ani. O conductă dacică, care duce apă în continuare și care nu a crăpat, nu s-a rupt și n-a ruginit. Este făcută din clei ars, ceramică dacică. De fapt, alde Balint, de ani și ani își adăpau animalele la un izvor pe care Andrei împreună cu Adi s-au apucat să-l curețe. Și, minune mare, a apărut din munte. Suntem în după-amiaza zilei de 10 iulie 1998. Coborîm din așezare, de la Fetele Albe spre Sarmisegetusa Regia. Este frumos, mergem printre copaci ca printr-un tunel, pe o cărare pe care merg numai animalele și, din cînd în cînd, paznicul de la Cetate. Cînd mergi printre molizi de 20-30 metri înălțime și calci pe acele lor uscate și îmbibate cu rouă, respiri un aer curat și te simți un adevărat dac, așa cum zice prietenul meu, din Chișinău, Andrei Vartic.
Coborîm spre Sarmisegetusa Regia, acolo unde m-a urmărit, nu de mult, blelstemul lui Zalmoxis:„nu-mi atingeți locurile”. Acolo unde casetofonul nu mai mergea, bateriile se consumaseră „așa, peste noapte”, filmul din aparatul de fotografiat se terminase și el „brusc”, aparatul de fotografiat al lui Tudor „s-a oprit” și el, iar eu mă gîndeam „ce caut aici fără instrumente moderne?”, cum de totul se strică tocmai la mine? De fel nu sunt superstițios, așa că îmi rămăsese numai „ghinionul” drept cauză, cu toate că se poate lua în considerare și cîmpul magnetic formidabil din zonă. Dar uite că acum am buzunarele pline de baterii, de casete, și am chiar și un creion! Aici se află una din cascadele cele mai frumoase pe care le-am văzut și ieri, care se numește Pîrîul Prelucilor.
– Ce înseamnă Prelucă?, îl întreb pe atotştiutorul Andrei.
– Prelucă înseamnă poiană. Dar „luc” în sanscrită înseamnă a vedea, de la ochi. Deci, ar însemna locul de unde se poate vedea ceva. A trebuit să vină moldoveanul ăsta din așa-zisa Basarabie ca să spună aceste lucruri frumoase.
– Ce zici Adi, e adevărat?
– Am învățat multe de la el, dar în primul rînd să-mi iubesc mai mult țara.
– Sper să nu uiți asta niciodată.
– Am învățat să mă uit cu alți ochi la tot ce este împrejurul meu, la aceste locuri unde m-am născut și crescut. Le-am descoperit trecutul măreț, trecutul nostru dacic.
Ca răsplată și admirație pentru acest Adi, prietenul lui, Andrei, i-a pus fotografia pe niște calendare frumoase, color, de i-a rupt inima… Acum trecem peste un rîu care are o apă curată, albă și strălucitoare. Foarte bună de băut. Vorbim despre daci, daci, dar să nu facem și noi cum a făcut Heinrich Schliemann, care descoperind comoara pre-dacică de la Troia a spus „Am găsit comoara, aurul lui Priam”, cînd de fapt ce descoperea el era cu 2000 de ani înainte chiar de Priam, era trecutul nostru pelasgic, carpato-danubian. Ne uităm la tot felul de ziduri ciclopice ce „zidesc” aici munții. Or fi de la daci sau puteau să fie și mai dinainte. Nu s-a făcut nici o determinare cu Carbon ca să se vadă de cînd sunt. Au găsit o monedă romană dintr-un an oarecare și au zis: „zidul este roman„. Într-o zi am să arunc un dolar american sub unul din ziduri… să-i văd pe arheologi cum vor explica de ce americanii au construit zidul, înainte ca ei să se nască!
Istoria este făcută de oameni, cu greșelile lor. Dacă pînă la Heinrich Schliemann, legenda Troiei era un simplu basm și Iliada de asemenea, el a făcut-o să fie realitate. Așa este și aici. Cînd m-am văzut la Fetele Albe călcînd pe pămîntul pe care creșteau ierburi, flori alături de brazii sub ale căror rădăcini se găseau ziduri ciclopice de cetăți și temple „încă nedescoperite”, atunci am înțeles că arheologia practicată la noi este mai mult o joacă, iar istoria noastră încă nu a fost scrisă.
Vremea este chiar frumoasă, este înnorat, dar nu plouă. Pe dreapta curge Valea Albă, rîul ăsta zgomotos și turbulent, în stare, cînd se umflă, să distrugă drumuri și munți, să construiască văi și terase. Am coborît de la Fetele Albe și ne îndreptăm spre Sarmisegetusa Regia, așa-zisa cetate de scaun a lui Decebal. Merg de cîteva ore și nici măcar nu simt oboseala.
– Ăsta-i magnetismul locului, spune Andrei, referindu-se la faptul că vîrful Baba de lîngă Godeanu este cel mai înalt vîrf magnetic de pe teritoriul nostru. Sîngele are în compoziția sa hemoglobină, făcută dintr-o proteină, globină și… fier. Gîndiți-vă ce se întîmplă cînd pui un cui de fier într-un cîmp magnetic și apoi speculați ce i se poate întîmpla corpului uman așezat într-unul din cele mai puternice noduri magnetice! Locurile astea sunt de un milion de ori mai frumoase și mai sănătoase decît Sinaia, Predeal, aproape decît orice loc din lume. Mă gîndesc că în viitor să-mi iau o casă ori să-mi construiesc una pe aceste meleaguri.
– La Valea Albă, spune Adi, tot ce s-a făcut cu hîrleţul de către arheologi, s-a făcut acum 20 de ani. După aceea nu a mai interesat pe nimeni. Au văzut cam ce există pe acolo și aceiași arheologi „ai noștri” după ce l-au dezgropat, au desigilat parte din ele, le-au lăsat pradă sălbăticiei naturii. Dacă înainte erau îngropate, acum fiind descoperite, mici semințe, plante sălbatice și-au înfipt cîte o mică rădăcina: azi una mică, mîine una mare, poimîine o sută de mii, un milion, blocurile o să se disperseze; așa că acțiunea omului o să distrugă ceea ce au lăsat strămoșii.
Pe drumul ăsta spre Sarmisegetusa, Adi ne-a arătat o scurtătură de o jumătate de metru lățime, de nici nu o vedeai; dar am scurtat drumul cu o treime. Și ne împiedicăm de un mic pietroi de andezit, dreptunghiular, „înfipt” cu dușmănie pe cărare, poate că s-o găsi cineva să-l vadă și pe el. Andrei se apucă să dea la o parte frunzele și ne spune că este un calcar tăiat în colțuri de 90 de grade și are 90 de centimetri lățime, iar în jos nu se știe. Ruslan scoate ruleta și ne spune că este lung de 75 cm, înalt de 24-25 cm și lat de 34 cm. Sunt cap de coloană și reușesc să nu cad de prea multe ori. Mă aflu pe o pantă de 75 de grade și mă opresc puțin să admir peisajul frumos de pe partea stîngă. Suntem la Sarmisegetusa Regia și mergem de jur împrejurul cetății, a zidului cetății. Andrei îmi arată coada de rîndunică, tipic dacică, săpată în zidurile cetății. Pe buza de sus a unui pietroi mare, dreptunghiular, se vede o „gaură” săpată frumos ca și coada de rîndunică. Tăieturile sunt perfecte în andezit (andezitul este cea mai tare rocă, pe care nici azi nu poți să o tai decît cu topoare făcute din…titan!… și ei, dacii, le-au tăiat acum mai mult de 2000 de ani). Zidul pe care am mers acum a fost probabil făcut în grabă, pentru că vedem o adunătură de diferite blocuri de piatră și fragmente de columne.
Acum suntem în fața căii sacre. Eu îi spun „Drumul Zeilor”. Terase după terase, late de 4 metri și lungi probabil de peste 40, care duceau spre Templul sacru… Sunt construite din blocuri de andezit, niște blocuri imense, ciclopice, mai mari în partea de sus a terasei și din ce în ce mai mici în jos. Pe margini au niște canale de scurgere, drene, probabil studiate de arheologi. Pe unele, ei, chiar le-au înlocuit cu niște calcare, care însă nu au rezistat nici măcar 10 ani, acum arătînd zdrențuite. Au crezut că refac drumurile dacilor sau „Calea sacră” sau „calea soarelui”, dar le-au distrus și murdărit. Ce-i ciudat cu această cale sacră este că lespezile din care este făcută sunt foarte alunecoase. De ce le-or fi folosit dacii, nimeni nu poate spune. Dar sunt construcții perfecte. Cine o fi plîns, cine o fi rîs pe Calea sacră, spre ce locuri de sacrificiu ducea ea, cine mergea pe ea? Cu cine au construit-o dacii, cînd ei nu aveau sclavi?! Poate numai credința într-o ființă supremă te poate determina să faci așa ceva. Numai un popor care crede în ceva își putea permite să ridice asemenea lucrări mărețe. Peru, cu al său Machu Pichu, să vadă ce există aici la noi, la Sarmi-Seget-Usa, la Daci ori la Vedicii Carpato-Danubieni!…
Acum am ajuns la căsuța făcută de bătrînul Daicoviciu, Constantin Daicoviciu, după un proiect dacic. Totul a fost construit că acum 2-3.000 de ani. Bîrnele sunt îmbinate la colțuri, fără cuie, așa că și cum am împreuna degetele mîinilor pentru a forma un căuș.
Intrăm și noi să vedem cît este de primitoare. În fața căsuței dacice „harnicii arheologi romîni”, împreună cu profesorul Glodaru au făcut ca mîndria arheologiei romîne să-și spună cuvîntul… Au luat țevile de ceramică dacică, care duceau apă de sute și mii de ani, și le-au spart ca să-și „asfalteze” cu ele o mică potecă spre intrarea în casă. Dar nu au vrut să renunțe la apă, așa că au adus niște conducte moderne, de tablă, care au și ruginit. Deștepți și arheologii ăștia! Țevile dacilor, din ceramică, le-au spart să calce pe ele ca lespezi și și-au tras o conductă ruginită ca să bea apă!…
Ploaia continuă să cadă de vreo două trei zile și nu are de gînd să se oprească curînd. Am pornit iar la drum, călcînd peste pietroaie ciclopice, fasonate, sculptate. Am pornit în sus, căţărîndu-mă pe stînci. Ajungem la Sarmisegetusa Regia, unde găsim o fracțiune de roată, de piatră, zimțată… pe interior, cu un diametru de circa 4,5 – 5m. De ce la orele de istorie, la școală, copiilor daco-românilor nu li se spune nimic din ce văd eu acum? Ori poate nimeni altcineva nu le-a văzut încă ori… nu vor să le vadă? I-am făcut cîteva poze și… am plecat mai departe.
Uzi și obosiți am ajuns de unde am plecat, la casa lui Adrian Stoicoi. L-am întîlnit și pe Ion Stanciu, care are o proprietate și o casă foarte frumoasă, aici, în vecinătate. Ne aștepta cu o sticlă de țuică galbenă, ca să ne mai încălzim.
– Măi Ioane, tu știi ce înseamnă Ion, ce nume este?
– Ce nume să fie? Ion e nume de slugă!
– Vezi, așa ți s-a spus ție, dar la străbunii daci el însemna „Magnificul”. Dar asta este o altă poveste, pe care nu intenționez să ți-o spun acum.
– Hai domn’ Miky, spune-mi-o acum că naiba știe cînd ne-om mai întîlni.
Așa că i-am povestit lui Ion Stanciu despre Domnul Nopții, Ion-Magnificul…
Vineri 11 iulie 1998, părăsim Orăștie. Toată lumea este în formație. Tudor și colonelul s-au suit în Audi-ul lor, Andrei Vartic și Ruslan în micuța lor mașină de munte cu tracțiune pe patru roți care ne-a scos din mocirla. Plecăm spre Sona să descoperim guruieţii, sau piramidele de pămînt, descrise așa de frumos și de poetic de Ion Minulescu, cînd, cu ani în urmă, în cadrul Zilelor Culturii Făgărășene a fost prezentată o comunicare cu privire la existența, lîngă Făgăraș, la Sona, a unui complex de tumuli (în total nouă), dispuși într-o grupare aproape sistematică. Este vorba despre așa-zișii „guruieţi”, unde cel care a făcut comunicarea (personal nici pînă azi nu am putut afla numele domniei-sale) pretindea că a fost înmormîntat regele Sona. În continuare, în comunicarea făcută, s-a spus că întregul complex de evenimente povestite în poemul Rama-yana și avîndu-l ca erou principal pe Rama, ginerele regelui Sona (care era tatăl Sitrei sau Sitroaiei, așa cum i se mai zicea), se oglindește în numele așezărilor ce se află în jur de Sona/Făgăraș, pe o rază de circa 50 de km.
