“Televiziunea Română” a retransmis, în cadrul unei emisiuni culturale retrospective, piesa de teatru a lui Gheorghe Brăescu, Carre de dame în care marea noastră actriţă Leopoldina Bălănuţă interpreta succesiv toate cele patru roluri. După vizionare, mi-am propus să scriu un articol despre viaţa şi cariera acesteia, deoarece merită să fie cunoscute de cât mai multă lume, inclusiv de cititorii Curierului Naţional.
A văzut lumina zilei la 10 decembrie 1934 în satul Hăulişca din judeţul Vrancea, tatăl ei fiind preotul Neculai Bălănuţă. Într-un interviu marea noastră actriţă povestea următoarele: “M-am născut la 12 noaptea. Era începutul unei ierni cumplite şi m-au declarat pe 10 decembrie. În noaptea aceea, tata se întorcea de la deal cu căruţa cu fân. Nu s-a uitat la mine vreo două săptămâni, mi-a povestit el mai târziu, pentru că voia băiat… Fără exagerare şi fără patetism, copilăria mea pot spune că a fost un Rai. Pe atunci, aşa îmi închipuiam eu că trebuie să fie în Rai, tot ceea ce însemna ţinutul Vrancei… Când a trebuit să merg la şcoală, la Focşani, am suferit cumplit. Chiar şi acum resimt acel dor sfâşietor după locurile natale… Tata era preot, deci mereu legat de oameni, iar eu, la numai 3 ani, stând în braţele bunicii, rosteam Crezul în biserică. Apoi, la superbul teatru din Focşani, am trăit bucuria de a-i vedea jucând în repetate rânduri pe doamna Aura Buzescu sau pe actorii George Vraca, Ion Manolescu şi mulţi alţii.”.
După ce a frecventat “Şcoala de Fete” nr. 4 din Focşani, Leopoldina a studiat la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “Ion Luca Caragiale” după trei încercări: de fiecare dată ea lua nota maximă, dar dosarul nu îi era favorabil; în sfârşit, anul 1953 i-a purtat norocul atât de aşteptat şi de dorit. Într-un interviu acordat muzicologului Iosif Sava dânsa descria acel moment: “Am intrat prin negocieri. Rector era un domn Popescu, cam negricios la faţă, pe care l-am întrebat dacă are, şi el, copii. M-am angajat să obţin pe tot parcursul studiilor numai note de 10. Cred că i s-a făcut milă de mine şi m-a trimis la clasa doamnei Marietta Sadova căreia i-am explicat ce se întâmplase. M-am ambiţionat şi toată facultatea am obţinut numai note de 10. O singură dată am luat un 9 dat de marele profesor Tudor Vianu la Estetică, deşi meritam 8 sau chiar 7. Domnul profesor era foarte generos cu studenţii.”.
Imediat după absolvirea cu rezultate excepţionale, Leopoldina Bălănuţă şi-a început activitatea artistică la “Teatrul Tineretului” din Piatra Neamţ. În volumul Actorul în căutarea personajului dânsa făcea câteva mărturisiri: “Am fost trasă de urechi ca să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am niciun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine – lucru pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă – este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31 la un rol minunat. Pentru mine, aşteptarea este sinonimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci de o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar şi acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine, aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. Aşteptarea este pregătire.”.
În anul 1959 Leopoldina Bălănuţă a venit la “Teatrul pentru tineret şi copii”, care s-a transformat în “Teatrul Mic” din Bucureşti; acolo şi temporar pe scena Teatrului “Lucia Sturdza Bulandra” dânsa a jucat aproape patru decenii, iar în ultimii ani ai vieţii sale a fost directoarea “Teatrului Mic”. Printre rolurile interpretate cu măiestrie s-au aflat: Veta din O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale; Gittel din Doi pe un balansoar de William Gibson; Baba Maranda din Baltagul de Mihail Sadoveanu; Veronica din Eminescu şi Veronica de Alexandru Balaci; Antigona din piesa cu acelaşi nume de Sofocle; Sonia din Unchiul Vania de Anton Cehov; Magda Mărculescu din Un pahar cu sifon de Paul Everac; Regina Margareta din Ivona, Principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz; Isabella din Amurgul Burghez de Romulus Guga; Volumnia din Coriolanus de William Shakespeare; Medeea din O trilogie antică de Andrei Şerban; primăriţa din Dacă dă Dumnezeu şi plouă de Denis Niculescu şi Nicolae Mateescu.
Leopoldina Bălănuţă a avut o activitate prodigioasă în lumea filmului. În perioada 1963-1993 a jucat în peliculele: Pisica de mare; Nunta de piatră; Tatăl risipitor; Dincolo de pod; Pe firul apei; Ion – blestemul pământului, blestemul iubirii; Înghiţitorul de săbii; Semnul şarpelui; Mult mai de preţ e iubirea; Năpasta; Scopul şi mijloacele; Punct şi de la capăt; Umbrele soarelui; Rămânerea; Balanţa; Chira Chiralina.
Colaborarea cu “Televiziunea Română” s-a cristalizat în piesele Gaiţele; Strigoii; Trandafirul şi coroana; Conu Leonida faţă cu reacţiunea; Moartea unui comis voiajor; Idolul şi Ion Anapoda. De asemenea, a avut o prezenţă activă şi larg apreciată în cadrul Teatrului Naţional Radiofonic.
Leopoldina Bălănuţă a primit multe premii şi distincţii: Ordinul “Meritul Cultural” “pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”; “Premiul de Excelenţă” al UNITER; Premiul ACIN ş.a.
Am găsit o serie de citate purtând semnătura marii actriţe şi le prezint cititorilor mei în cele ce urmează: *“Cel mai important lucru pe lume nu este să ai, ci să dai. Cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea, ci pentru a da.”; *“Dacă a lupta înseamnă a da din coate, nu mă interesează să lupt. Nici atitudinea de conjunctură nu este o formă de luptă pentru mine. Pentru că nu cred în ceva menit să răspundă unui moment, nu să dureze în timp. Cel puţin aspiraţia asta trebuie să o avem: să dureze ceea ce facem.”; *“Chiar şi aşa cum este perisabilă arta asta a mea, dacă o fac cu credinţă, ea rămâne în amintirea unor oameni şi dacă oamenii aceia au fost mai buni cinci minute e bine. Vezi, uite aşa se leagă şi devine verigă în lanţul acesta al umanităţii râvnite.”; *“Arta actorului rămâne o artă de o rară nobleţe cu culmi de sublim.”; *“Actorul este cel care într-o artă de conjunctură, o artă ocazională, astăzi poate să fie cel mai bun într-un gen de roluri ce se poartă, ca a doua zi când se poartă alt gen, să fie socotit nul şi neavenit.”; *“Eu plec cu viaţa mea în teatru; teatrul vine cu viaţa lui în viaţa mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski (Andrei Tarkovski, director şi scenarist sovietic de film, 1932-1986 – n.n.) care spunea în ultimele zile ale existenţei lui: «Doamne, am obosit aşteptându-Te! …Dacă Dumnezeu ar coborî pe pământ, ar muri de infarct.». Totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii.”; *“Aş fi fericită dacă aş vorbi cu adevărat despre o şcoală a filmului românesc. Dar mă tem că timpul acela este încă departe şi va rămâne departe, câtă vreme nu vom înţelege că şi arta asta minunată este marfă de export. Pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor.”; *“Arta nu se face numai de către creatori. Ea se face şi de către cei care o îndrumă şi cei care o gustă, adică de către public.”; *“Dacă am numi vulgaritatea vulgaritate, nedreptatea nedreptate, meschinăria meschinărie, cred că le-ar pieri ceva din putere. Dar pentru asta trebuie să le spui pe nume.”; *“Dacă aş fi pusă să decid în materie de pictură sau muzică, mi-ar fi cu neputinţă să depăşesc stadiul lui «îmi place sau nu-mi place». Dar asta nu poate fi un criteriu în artă.”.
Actorul şi poetul Emil Botta a reuşit să o descrie pe Leopoldina Bălănuţă într-o manieră fascinantă: “Poldi este o poezie pe care nu am apucat să o aştern pe hârtie.”. Acea cuceritoare “poezie a scenei” părăsea lumea care o îndrăgise şi o respectase pentru arta ei teatrală în ziua de 14 octombrie 1998, la vârsta de 63 de ani.
