În cel mai recent număr (august a.c.) al revistei de cultură universală Constelații diamantine, Ion Popescu-Brădiceni propune un eseu cu o temă extrem de incitantă, sub titlul ”Canonul Occidental, Nemurirea și Inserția Politicului”. Căutând o definiție (și, de fapt, o delimitare) exactă a canonicului în literatură, semnatarul materialului pornește de la propunerea de ”canon occidental” a lui Harold Bloom, pe care însă o contestă, arătând că acesta a exclus din competiția axiologică ”zeci de țări și sute de scriitori”, insistând doar asupra unor nume foarte cunoscute.
De asemenea, la noi, criticul Nicolae Manolescu „a lărgit modelul canonizant cât a putut”, fapt pentru care autorul eseului nu-l contestă, dar nici nu-l felicită.
Este firesc ca o astfel de temă să nască multe discuții și polemici, fiindcă, se știe, încadrarea strictă într-un anumit gen sau ramură literară nu este întotdeauna posibilă, apărând și erori nedorite.
Procedând la o analiză aprofundată a temei și argumentându-și doct opiniile, autorul afirmă, între altele: ”Subscriu ideii de tradiție secularizată a canonicității, dar cu inerentele rezerve. Căci fiecare națiune este natural înzestrată cu meritoria potențialitate și capacitate de a-și construi propriul canon, mai ales pe teren stilistic”.
Și, de asemenea, ”Rostul canonului este să accepte metamorfozele succesive, din eon în eon, ci nu lectura altruistă; căci canonul e mesajul morții”.
Pentru a concluziona: ”Până la urmă canonul este o adevărată artă a memoriei, fundamentul autentic al gândirii culturale, căreia i se alătură conștiința morții în procesul de testare a realului pe care orice canon îl presupune”.
Sub deja consacratul generic ”Jocul minții”, Doina Drăguț propune o selecție de versuri din volumul bilingv (româno-englez), în curs de apariție, Exerciții de iluminare.
Ca de obicei, poeta abordează teme existențiale/metafizice/filosofice în poemele sale, reflectând adânc asupra misterului existenței și condiției umane: ”Tot ce mi se-ntâmplă/este rodul/gândurilor mele/fără timp și fără formă/pretutindeni/mă avânt/nici nu pierd/nici nu câștig” (”Rodul gândurilor”). Sau remarcabila poezie ”În orice”, pe care o reproducem integral: ”În orice om/există ceva nemuritor/În orice foc/există o scânteie/În orice mare/există un bob de apă”. Și încă: ”Neschimbat în sine însuși/în afara lui se schimbă/și se pierde/în absență/concentrat și dispersat/este fără formă/dar creează forma” (”Fără formă”). (Subtilă și percutantă referire la perfecționarea prin evoluție, n.n.).
O binemeritată evocare a marelui sculptor Constantin Brâncuși propune Nicolae Mareș, în medalionul ”Constantin Brâncuși”.
Cititorului îi sunt oferite date biografice esențiale ale artistului de la Hobița, trecând de la neajunsurile materiale și viața aventuroasă și boemă la studiile efectuate în tinerețe, pentru a ajunge apoi, la maturitate, la deplina consacrare.
Dincolo de reperele biografice care, poate, vă sunt, în linii mari, cunoscute, veți putea găsi și detalii inedite pentru publicul larg, cum ar fi acela că ”Precizia detaliilor acestei lucrări (este vorba de ”Ecorșeu”, n.n.) face ca Ecorșeul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce s-au făcut câteva copii”.
Un emoționant poem dedicat limbii române propune Al Florin Țene, sub titlul ”Poem limbii române”. Autorul se oprește asupra forței date de încărcătura emoțională, de patrimoniul trăirilor și al amintirilor, dincolo de rigoarea științifică: ”Limba română nu începe într-un manual,/nici într-o sală de clasă cu ferestre înalte (…) Ea începe într-o mamă/care își cheamă copilul pe nume pentru prima dată./Într-un bunic rostind încet o poveste la marginea serii,/în timp ce focul trosnește și timpul pare că adoarme în lemn”.
Amintind de intraductibilitatea cuvântului ”dor”, dar și de războaiele sau granițele schimbate, poetul arată că această limbă unică prin încărcătura pe care o poartă ”A rămas în poezii scrise la lumina lămpii,/în scrisori purtate luni întregi prin lume,/în cântece de leagăn, în rugăciuni șoptite înainte de somn”.
Limba română este văzută ca o casă: ”În limba română plângem altfel./Iubim altfel. Iertăm altfel”.
Și, astfel, prin această amprentă inconfundabilă a trăirilor, emoțiilor și amintirilor acumulate de-a lungul istoriei, limba română își asigură unicitatea și perenitatea.
Un amplu eseu despre devalorizare și impostură în mediul educațional (și nu numai) semnează Nicolae Grigorie-Lăcrița sub titlul ”Pseudoștiința pe bani grei: colonialismul intelectual, mercantilizarea titlurilor și devalorizarea meritocrației în secolul XXI”.
Veritabil semnal de alarmă, articolul definește cei trei termeni în jurul cărora gravitează demonstrația: pseudoștiința, mercantilismul și meritocrația, arătându-se cum o întreagă scară a valorilor este, în prezent, răsturnată.
După cum bine observă semnatarul materialului, în noul sistem ”mercantil”
”1.Studentul nu mai este un discipol evaluat după minte, muncă și merit, ci este privit ca un client plătitor de taxă.
2. Profesorul nu mai este un mentor axat pe valoarea-muncă, ci un prestator de servicii care trebuie să aducă încasări instituției.
3. Diploma și titlul de doctor nu mai reprezintă certificări ale competenței geniale sau ale utilității practice, ci mărfuri de lux cumpărate în rate”.
Mi-am permis să citez aceste opinii spre a trezi curiozitatea cititorului și a-l invita să parcurgă întregul material.
O evocare a celor două voci de legendă ale cântecului românesc, Mia Braia și Ioana Radu, ne oferă Camelia Oprița în eseul biografic ”Surorile cântecului oltenesc”.
Cele două interprete sunt văzute ca ”Două privighetori divine, pornite cu cântecul în suflet din însăși inima Băniei, pentru a cuceri mai întâi efervescența Capitalei și, mai apoi, mirajul întregii lumi”.
Semnatara articolului le portretizează, pe scurt, cu acuratețe și sensibilitate:
”Mia – rafinată, absolventă de Conservator, o adevărat domnișoară a saloanelor bucureștene, învăluită în mătase fină și în parfumul unui tangou elegant.
Ioana – rebelă, neîmblânzită, o veritabilă pasăre de furtună pe motocicletă, rămasă mereu fidelă simplității descununate și dorului arzător de pământul natal”.
– pentru a le contrapune apoi într-un dialog imaginar.
Ediția este ilustrată cu lucrări ale artistei plastice Gabriela Călinoiu, căreia Filip Tudora îi consacră la final un medalion, sub titlul ”Picătură de pictură”.
Mai semnează: Mihai Caba, Constantin Lupeanu, Camelia Suruianu, Gabriel Dragnea, Petru Ababii, Iosefina Schirger, Radu Șerban, Adrian Dinu Rachieru, Corina Potcovaru, Iulian Chivu, Ben Todică, Mădălina Virginia Antonescu, Constanța Apetroaie, Florian Copcea, Mircea Tutunaru, Radu Moțoc, Ion Pachia-Tatomirescu, Gelu Dragoș, Vasile Poenaru, Carmen Manea, Marin Arcuș, Iona Voicu, Virgil Ciucă, Florentin Smarandache.
