Puterea influencer-ului – sau cât valorează o Coca-Cola

De o bună perioadă de timp, se vorbeşte tot mai mult despre ”trendsetteri” şi ”influenceri”. Ei ”fac legea”, chiar dacă nu am fost întrebaţi înainte, la fel cum nici în media de divertisment nu am fost întrebaţi dacă avem cu adevărat nevoie de ”stand-up comedy” sau de ”reality show”.

Nu, acestea sunt ”formate de succes” (cum sunt uneori, impropriu, denumite) preluate din afară şi, ca atare, merg foarte bine şi aici şi, desigur, avem nevoie de ele.

Definiţiile acestor termeni pot varia, dar în esenţă este vorba despre persoane care, prin abilităţile şi cunoştinţele lor, pot influenţa mulţimea, fapt reflectat şi de numărul mare de urmăritori pe reţelele sociale.

Nu este un lucru rău în sine, mai ales dacă ne gândim că şi personalităţi ca Andrei Pleşu au fost catalogate ca ”trendsetteri”.

Dar ştiţi ce deranjează? ”Zeificarea” sau ”divinizarea” acestor categorii (evident, am exagerat puţin termenii). Am întâlnit pe net un material (nu doresc să îl fac public) în care termenii elogioşi ar fi făcut mândră chiar şi nomenclatura de pe timpuri (acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul oamenilor de afaceri şi al managerilor, dar nu despre asta este vorba în materialul de faţă).

Or, se exclud, din start, două adevăruri (în afară de acela că dacă ai zeci/sute de mii de urmăritori nu înseamnă obligatoriu că eşti un al doilea Einstein): un trendsetter sau un influencer poate să şi greşească (nimeni nu e perfect) şi, mai mult, dacă vrea, poate să te inducă în eroare.

Nu sunt o acuză sau un reproş pe care să le fac cuiva, ci doar o constatare. Dacă, să zicem, eu cunosc culisele unei afaceri, dar aleg ca, deliberat, să prezint o versiune falsă sau trunchiată (sau tendenţioasă) a acelei afaceri publicului căruia mă adresez? E perfect posibil.

Desigur, sunt lăudabile eforturile celor care se informează asiduu într-un anumit domeniu şi se străduiesc să devină formatori de opinie. Unii dintre ei reuşesc şi unii chiar sunt bineveniţi.

Dar există, în această lume, sindromul pe care l-aş numi ”sindromul Cristiano Ronaldo”.

Dacă m-a şocat ceva (şi nu exagerez, la rându-mi, folosind acest termen) în cazul conferinţei de presă şi al sticluţelor cu apă, respectiv Coca-Cola, ultimele fiind date la o parte ca nefolositoare de starul portughez, nu a fost gestul în sine.

În fond, deşi poate părea excentric, să zicem că C. Ronaldo a avut o reacţie omenească. Iar unii medici ar recomanda apa plată sau minerală în locul consumului de Coca-Cola. (Cu toate că s-ar putea face şi alte presupuneri privind gestul, mai puţin flatante pentru lusitan, dar nu e bine să intrăm pe tărâmul speculaţiilor).

Nu! M-a şocat faptul că, potrivit unor surse, la foarte scurt timp după acest gest, acţiunile Coca-Cola au scăzut atât încât să producă companiei pierderi estimate la… nici mai mult, nici mai puţin decât 4 miliarde de dolari!

Şi atunci m-am întrebat: bine, dar Cristiano Ronaldo e Dumnezeu? Chiar aşa, face el un gest şi toată planeta începe să tremure? În fond, nu e decât un fotbalist foarte talentat şi bogat – şi atât.

La fel şi cu (unii) formatori de opinie şi influenceri.

Dar se mai pune o întrebare, fiindcă pare că fac un rechizitoriu acestei categorii în ansamblu şi nu intenţionez să fac asta, ci doar să amendez excesele.

Categoric, acolo unde nu ne pricepem îi întrebăm/consultăm pe alţii mai avizaţi.

Şi eu ar trebui să-i consult pe alţii în privinţa operei filosofice a lui Camus, de exemplu, fiindcă nu am pregătirea necesară pentru a emite păreri competente în domeniul filosofic.

Dar anumite aspecte le putem discerne şi singuri, anumite lucruri le putem gândi cu mintea noastră, că doar de-aia o avem.

Nu vreau neapărat să mă ghidez după butada ”la fotbal şi la politică se pricepe toată lumea”, dar dacă ajung să constat că, mai mult sau mai puţin direct, ni se spune/sugerează cum să ne comportăm în societate, ce sportivi să admirăm, ce pantofi să încălţăm, ce sisteme de operare să folosim, cu ce să fim şi cu ce să nu fim de acord, unde să ne petrecem vacanţele şi chiar pe cine să votăm la alegeri – toate acestea nu reprezintă o – ceva mai subtilă, e drept – manipulare?

Lucrurile acestea (şi nu sensurile profunde ale filosofiei lui Camus) nu le putem judeca şi singuri, nu putem decide noi pentru noi?

Trebuie musai să gândească altcineva în locul nostru?

Aceasta este singura (şi, zic eu, legitima) întrebare pe care mi-o pun. În rest, de dezbateri, de argumente pro şi contra, de discuţii în mediul fizic sau online (dar nu din acelea în care participanţii mai au puţin şi se iau la bătaie) va fi întotdeauna nevoie, fiindcă numai din confruntarea reală de opinii se poate naşte progres.

P.S.: În legătură cu unele prevederi din recent aprobatul Raport Matic, cred că cel mai bine ar fi ca (toţi) bărbaţii să nască… idei. Aşa îi putem legitima ca părinţi activi şi pe Kant sau Schopenhauer, şi pe geniile zilelor noastre…

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW