La 18 martie se împlinesc 179 de ani de la naşterea lui Stéphane Mallarmé, unul dintre cei mai talentaţi, dar şi criptici poeţi din lirica universală. Cu valoare universală, dar păstrând în permanenţă o notă personală, scrierile sale sunt de o intensitate ieşită din comun.
Stéphane Mallarmé (n. 18 martie 1842 – d. 9 septembrie 1898), având numele real Étienne Mallarmé, a fost un poet și critic francez, o figură de seamă a curentului simbolist european.
Prin opera sa a influențat decisiv școli artistice reprezentative ale secolului al XX-lea, cum ar fi: cubismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul.
Poezia lui Mallarmé a fost sursă de inspirație pentru mai multe opere muzicale, în special muzica lui Claude Debussy în anul 1894, care interpretează poezia „Prélude à l’après-midi d’un faune” ce creează impresii puternice prin utilizarea unor fraze izbitoare, dar izolate. Maurice Ravel pune și el opera lui Mallarmé pe muzică în anul 1913 cu poezia „Trois poèmes”.
Ultimul film al lui Man Ray, intitulat „Mystères du Château de Dé”(„Misterul din castelul de zaruri”), apărut în anul 1929, a fost puternic influențat de lucrările lui Mallarmé. (Date preluate de pe Wikipedia).
Un poet total, cu trăiri ce au atins extremele
”Nu-i era dat unui poet, o ştii, să trăiască de pe urma artei sale, fie şi scoborând-o cu câteva trepte bune, când mi-am făcut intrarea, eu, în viaţă”, mărturisea poetul în Autobiografie, afirmându-şi astfel de la început crezul eminamente artistic şi excluzând orice compromis legat de latura materială.
”Marile mele prietenii au fost: a lui Villiers, a lui Mendès, iar zece ani la rând l-am văzut zilnic pe scumpul meu Manet, absenţa căruia o găsesc, azi, de necrezut”, se confesa artistul, tot acolo.
Mallarmé este, întrucâtva, în poezie ceea ce a fost Dali în pictură: sparge orice tipar, uimeşte, creează navigând între lumi paralele, dar nu pentru a epata, ci pentru a-şi exprima într-un limbaj unic, original, trăirile artistice de o certă profunzime.
Citat: ”Desfăşurate vânturi, a negru strop din zare/Îi biciuiam cu viscol şi cu îngheţ avar/Lăsându-le în carne adânci peceţi bizare” (Ghinionul).
(Notă. Deşi Stéphane Mallarmé este foarte greu de tradus, am ales pentru rândurile de faţă tălmăcirea lui Şerban Foarţă, inspirată şi care păstrează, în bună măsură, sensul iniţial).
Uneori de un lirism tulburător (”Se-ndoliase luna. Serafi în dulci fiori/De plâns şi cu arcuşul în mână, printre flori/Lăsau, visând, să curgă din veştede viole/Suspine albe-n lunec pe azurii corole” – Apariţie), alteori cu asocieri surprinzătoare, versurile lui Stéphane Mallarmé impresionează, având drept gir pentru epocile care i-au succedat faptul că au aparţinut unui creator autentic, care nu a căutat faima, ci conţinutul de valoare. Mallarmé, ca orice artist autentic, se descătuşa scriind.
Citat: ”Mă oglindesc şi înger mă văd/Şi mor – vitraje,/Fiţi, voi, misticitatea, fiţi arta- ca, din morţi,/Să reînviu în cerul de dinainte-n vraje/De Frumuseţe-n care diadem visu-l porţi!” (Ferestre).
Anumite versuri amintesc de Poe, unul dintre artiştii faţă de care Mallarmé şi-a exprimat admiraţia (”învăţând engleza din singura nevoie de a-l citi pe Edgar Poe mai bine”, scria, în acelaşi text autobiografic): ”Crepuscule zac, albe, în craniul ce mi-l strânge/Un cerc de fier ca între pereţi de sarcofag (…)/Şi cad, răpus de-atâtea arome mult prea tari/Iar visului săpându-i cu propria-mi faţă groapa/Muşcând din brazda caldă sub lilieci amari” (Desprimăvărare).
”Angoasă” pare, cumva, o poezie scrisă între două lumi, între imaginar şi real, între bine şi rău.
De altfel, tema păcatului, a existenţei terestre văzute ca o trecere prin Purgatoriu este des întâlnită la Stéphane Mallarmé.
Un poet autentic, care trece emoţiile printr-un filtru specific, pentru a le elibera, apoi, cu o intensitate înzecită.
”Himere curg, biet faun, cum un albastru râu/Din ochii reci ai celei mai caste: dar secunda,/Cea veşnic suspinândă, spui tu că-i însăşi unda,/În lâna ta, a zilei văratice? Nici gând!” (Extras din După-amiaza unui faun, o capodoperă a fantasticului şi a trăirii ardente, a pasiunii înecate într-o existenţă damnată, efemeră).
Damnare care îşi găseşte, totuşi, o contrapondere în viziuni sublime, de sanctuar, ca în ”Sfântă”: ”La acest geam de chivot nins/De harfa ce-n amurg o face/Un zbor de Înger înadins/Ca ea să legene în pace”.
Aş îndrăzni să spun că Stéphane Mallarmé nu este atât un poet al extremelor, cât unul al trăirii totale, pure, ezoterice. Ca atare, receptează atât Binele, cât şi Răul, atât Paradisul, cât şi Infernul.
Şi redă ceea ce simte în aceste trăiri, în versuri tulburătoare, de o profunzime şi un lirism aparte.
Citat: ”Potrivnice şi lutul, şi norul, o, blestem!/Ideea noastră dacă-n medalion extrem/Sculptându-l însuşi cripta lui Poe cu el n-adornă,/Căzut aici bloc neted dintr-un dezastru orb,/Granitul ăsta baremi de-a pururi fie-i bornă/În viitor zburatei Ocări în chip de corb” (”Mormântul lui Edgar Poe”).
