Eroul de cinema, perfecţiune absolută sau depravare totală?

Nu aş dori să se înţeleagă că acele cazuri pe care le voi prezenta mai jos sunt semnificative pentru toată cinematografia, românească sau străină, sau că nu am întâlnit filme în care eroii sunt veridici. Dar au fost (prea) multe producţii care m-au frapat şi am simţit nevoia să le pun în evidenţă.

Să începem cu începutul. Nu cu începutul cinematografiei, cu peliculele alb-negru şi cu unele capodopere precum Metropolis (1927), ci cu ce se putea vedea în România înainte de 1989.

S-au făcut şi filme bune în acea perioadă (capodopere ca ”Glissando”, satire incredibil de acide ca ”Puterea şi adevărul” – întotdeauna mi-am zis că există un secret cum a trecut acest film de cenzură -, drame bine puse în scenă ca ”Rochia albă de dantelă”, filmele istorice, ba chiar, pentru amatorii genului, şi filmele de aventuri). Ceea ce frapa însă la majoritatea filmelor româneşti din perioada comunistă era însă că aveau o anumită tematică (conformă cu regimul vremii), iar eroul era, de asemenea, ca desprins dintr-un manual de etică socialistă. Nu se putea altfel! Personal, nu îi judec pe regizorii şi scenariştii de atunci, fiindcă regula era simplă: dacă făceai altceva, nu ţi se aproba filmul. Dar întotdeauna mi s-a părut absurd să prezinţi un erou perfect şi îndoctrinat, ceva ce era evident că nu putea exista în realitate.

Îmi amintesc că un astfel de film a fost ”Mere roşii”, producţie 1976. Departe de mine intenţia de a îi contesta pe Alexandru Tatos ca regizor sau, mai ales, pe Mircea Diaconu ca actor (e un actor pe care chiar îl apreciez şi stimez). Dar nu am să uit niciodată sentimentul de ridicol pe care l-am încercat văzând cum personajul principal, un tânăr medic chirurg extrem de talentat şi care dădea dovadă de probitate morală, muşca cu sete, din sfert în sfert de oră, dintr-un măr roşu! (Adică avea şi omul un ”viciu”: merele, respectiv vitamina C!). Asta când toţi ştiam că la medic trebuia să te duci cu whisky şi cu Kent. (Sigur, am înţeles, eroul era ”curat”, dar artificiul mi s-a părut forţat). La fel se întâmpla şi cu nu ştiu câţi ingineri agronomi, cu stagiare care cereau special să fie repartizate la ţară (!) ş.a.m.d.

Eroul era de o perfecţiune forţată, total necredibilă.

E momentul să ajungem în prezent şi să vedem ce ne oferă ”eroul” contemporan. În destule dintre producţiile româneşti postdecembriste, personajele înjură ca la uşa cortului. Fără nicio jenă şi fără ”perdea”, ca şi cum acesta ar fi principalul drept pe care l-am dobândit. Apoi, de obicei, personajele tinere îşi permit tot felul de extravaganţe, se ceartă cu părinţii ”ramoliţi” şi ”retrograzi”, se iau la bătaie ş.a.m.d.

Iar ceea ce nu reuşesc să înţeleg deloc este cum eroii filmelor de import, în multe cazuri, ajung la o depravare inimaginabilă: se droghează cu o uşurinţă greu de descris în cuvinte (dacă vreţi, cu uşurinţa cu care chirurgul din filmul amintit… consuma mere roşii), fac sex tot timpul, ziua sau noaptea, fiecare cu fiecare, toţi odată, nu mai contează vârsta, ocupaţia şi, bineînţeles, nici sexul, beau whisky înainte de fiecare propoziţie, suferă de tulburări schizoide, iar crima, uneori cu accente sadice, şi violul sunt la ele acasă. (Vezi, de exemplu, ”Funny Games” sau altele similare).

Sincer, nu înţeleg ce model pot constitui aceste personaje pentru cei care vizionează filmele sau serialele în cauză. Un exemplu? O cale de urmat?

Parcă ţi se sugerează că e ”normal” să fie aşa. Oare?

La fel cum eroul din filmele comuniste nu putea fi luat drept un model autentic, fiind mult prea artificial şi neveridic, lipsit de pasiune şi de complexitate psihologică, nici eroul contemporan, prizând haşiş, înjurând, ucigând, destrăbălându-se tot timpul nu poate fi un model. Şi nu pot să cred că se fac zeci de filme şi de seriale cu eroi negativi doar pentru a spune că nu ar trebui să fim aşa. E ca şi cum ai spune că faci un film cu violuri asupra fetiţelor de şcoală generală pentru a da un exemplu de… ”aşa nu”.

Nu sunt obtuz. Ştiu că viaţa presupune şi viciu, şi ispită, şi o doză de ”nebunie”. Ştiu că marile opere conţin şi elemente imorale (personal, chiar îi admir, între alţii, pe Arthur Rimbaud şi Oscar Wilde).

Dar cred că este necesar un echilibru şi că nu trebuie să sărim dintr-o extremă în cealaltă. Altfel, nu vom avea personaje demne de o creaţie artistică autentică.

(Desigur, sunt şi destule realizări care nu păcătuiesc prin cele amintite. De exemplu, în filmul danez ”The Hunt”, eroul este nevinovat, deşi i se aduce o acuzaţie extrem de gravă, iar în ”Liebestraum” (1991), personajul principal este prins într-un thriller straniu, dar care nu face abuz de violenţă sau de perversitate. De asemenea, ”Restul e tăcere”, producţie autohtonă, nu foloseşte ”ingredientele” pe care le-am criticat mai sus. Şi exemplele ar putea continua).

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW