– 131 de ani de la naștere, 65 de ani de la moarte –
Rar poți întâlni oameni de cultură care să strălucească în atâtea domenii, care să aibă o personalitate atât de plurivalentă.
Desigur, se pot întâlni (unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel al lui Leonardo da Vinci), dar oarecum ca excepții de la o regulă care nu dă verdicte, ci delimitează, particularizează. Geniile însă nu cunosc astfel de delimitări.
Noi l-am avut, între alții (desigur, Eminescu este trecut pe această imaginară listă în mod de la sine înțeles) pe Lucian Blaga.
Eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat, a excelat în toate domeniile în care a activat și a lăsat o amprentă inconfundabilă pe oriunde a trecut.
Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, la Lancrăm, Alba, şi a încetat din viaţă la 6 mai 1961, la Cluj.
În 1919 a publicat, la Sibiu, placheta de versuri Poemele luminii, precum şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.
A fost ales membru al Academiei Române în 1937.
În 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Cluj.
Îndepărtat din motive politice de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf.
A făcut traduceri din lirica universală (1957) şi din lirica engleză (1958).
Din opera filosofică, amintim Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii şi Trilogia valorilor, iar proza este reprezentată de Hronicul şi cântecul vârstelor (volum autobiografic, editat postum) şi romanul Luntrea lui Caron, de asemenea apărut postum.
Poemele luminii rămân și astăzi una dintre cele mai tulburătoare creații cu sensuri metafizice, îmbrăcate într-o formă poetică ce frizează perfecțiunea.
Cuprinzând sensuri filosofice, ele rămân apropiate de suflet, se adresează laturii senzitive: ”Aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister/şi tot ce-i nenţeles/ se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari/sub ochii mei/- căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). ”Lumina ce-o simt năvălindu-mi/în piept când te văd – minunato,/e poate că ultimul strop/din lumina creată în ziua dintâi”. (”Lumina”).
Poetul este în continuă căutare (”În mută, seculară căutare/De totdeauna și până la cele din urmă hotare”), dar instrumentele sale nu sunt doar unele ale rațiunii, cum ar putea sugera formarea sa filosofică. Intuiția și senzitivitatea îl călăuzesc permanent către acele sfere înalte din care Pământul apare, cu toate suferințele și dramele sale, ca o palidă reflectare a lumii luminii din care cu toții am venit.
Neînțelesurile de care vorbește Blaga sunt tainele transcendentului, iar iubirea – singura cale de a ne apropia de ele.
Unul dintre aforismele sale care vor rămâne peste veacuri ca o chintesență a înțelepciunii spune: ”Cea mai de preţ şi, totodată, cea mai îndreptăţită urare pe care o poţi face cuiva este: să ajungi în Ţara Făgăduinţei. Pe care o porţi în tine”.
În noi înșine purtăm germenii mântuirii – dar trebuie să conștientizăm acest lucru și să urmăm calea cuvenită.
Apoi, despre cele două lumi geniul din Lancrăm se exprimă atât de frumos în alte două cugetări:
”A nu trăi în zadar înseamnă să ştii să dai vieţii pământeşti aspectul unei captivităţi cereşti”.
Și:
”Realitatea este ruina unui basm”.
Lumea aceasta este o trecere (o ”mare trecere”), însă pe parcursul tumultuoasei sale existențe Blaga a știut să lase posterității acele repere pentru suflet, acele chei pentru a ne apropia atât de sensurile înalte, cât și de mântuire.
Și ce mesaj final mai tulburător se putea concepe decât cel din poemul ”Gorunul”, veritabil epitaf, dar, paradoxal, nu un mesaj de adio:
”O, cine ştie? – Poate că/din trunchiul tău îmi vor ciopli/nu peste mult sicriul,/şi liniştea/ce voi gusta-o între scândurile lui/o simt pesemne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet”.
(Iată, după moarte urmează liniștea eliberării).
Personalitate complexă, minte de geniu, cu o operă monumentală – pe care a pus-o în slujba artei şi a culturii acestei ţări, Lucian Blaga trebuie privit în primul rând ca un iluminat și un deschizător de drumuri, printre cei (nu foarte mulți) care au încercat să se apropie de tainele incognoscibilului.
