3.1 C
București
miercuri, 20 ianuarie

Becul de 25W, un simbol al comunismului – sau Scrisoare deschisă adresată unor tineri primari

Dacă, după mai mult de trei decenii de la căderea comunismului ceaușist, m-ar întreba cineva prin ce simbol aș putea caracteriza acea perioadă, aș spune: prin becul de 25W. Am trăit mulți ani în comunism și nu mă pot despărţi de amintirea acelor ani.

Nu sunt stresat de amintirea goanei după o jumătate de pachet de unt sau de coada la care stăteam atunci când ”se băgau” la alimentara cutii de conserve din China, la 5 lei bucata, cu crap în sos de roșii.

Aproape că am uitat că trebuia să cumpăr la pachet un volum din operele ”tovarășului” pentru două cutii cu paté de ficat de la Sibiu, așa după cum am uitat ce cozi erau la magaziunul comerțului exterior de la ”coada lui Mihai” (la Universitate) atunci când se aduceau deodorante Fa.

Alte aspecte ale cotidianului comunist nu reușesc însă nici să le uit și nici să le tratez cu distanțarea adusă de trecerea timpului. Sunt aspecte care mă făceau să mă simt umilit și să mă revolte. Mă umileau cele două ore de televiziune în care crainicii Petre Popescu sau Ilie Ciurescu ne povesteau pe fondul muzical al unor cântece patriotice ce au mai făcut în acea zi tovarășul și tovarășa. Încercam cu televizoarele noastre alb-negru Temp 2 să ”prindem bulgarii” și să auzim ”draghi zvriteli și leka nosci”. Era umilitor să vedem cum ”la bulgari” erau spectacole de varietăți și reclame cu salamuri și cârnați. La noi nu era nicio reclamă, căci nu exista nimic în magazine, ci doar ”programul de alimentație rațională” inventat de dr. Iulian Mincu.

Am multe amintiri din comunismul de atunci, dar dacă ar fi să le sintetizez într-una singură, ca o expresie a tuturor stărilor și trăirilor de atunci, aș spune că pentru mine comunismul a luat imaginea cenușiului și a întunericului.

Norocoșii care aveau posibilitatea unor vizite în Occident sau chiar la Budapesta sau Praga povesteau entuziasmați la întoarcerea în țară imaginea pe care ei o considerau feerică a luminilor din orașe și magazine. Diferența dintre România și ceilalți era diferența dintre lumină și întuneric.

Poate părea paradoxal ca o seamă întreagă de probleme grave, de frustrări, neajunsuri și umilințe să fie reduse doar la o paradigmă cromatică. Și totuși, comunismul poate fi caracterizat prin cenușiu și întuneric.

În comunismul ceaușist totul era cenușiu. Nu exista nicio culoare, nicio undă de nuanțare cromatică a cenușiului cvartalelor de blocuri, tramvaiele și autobuzele erau vopsite cu cea mai ”murdară” nuanță de ocru, confecțiile și tricotajele produse în țară se încadrau în marea lor majoritate în gama cromatică de cenușiu și negru. Până și coperțile caietelor școlare erau de un albastru întunecat fără nicio culoare sau desen așa cum erau cele din alte țări, spre plăcerea micilor școlari. Cenușiul ponosit și lipsa de culoare era atât resimțită încât mulți români considerau bibelouri de păstrat în vitrinele din sufrageri cutiile viu colorate ale deodorantelor străine (atunci când le găseau) sau a cutiilor de Coca-Cola vândute prin magazinele Comturist.

Întunericul era altă caracteristică a comunismului. Practic, s-ar fi trăit tot timpul în întuneric dacă nu răsărea soarele. Se vindeau doar becuri de 25W, atunci când se găseau, lumina stradală nu funcționa, ba chiar s-au tăiat brațele stâlpilor care susțineau lămpile, nu existau firme luminoase și doar câteva globuri într-un brad pus în Piața Palatului în vederea Anului Nou.

Cenușiul și întunericul erau mijloace de opresiune a unei populații care trebuia dezumanizată până la stadiul în care se mulțumea doar cu faptul că supraviețuiește. Românii trebuiau să fie convinși de faptul că precaritatea vieții lor în comparație cu cea a occidentalilor sau chiar a ungurilor, polonezilor, bulgarilor, cehilor sau germanilor din Est se explică prin orice altceva decât prin marile greșeli și lipsa de profesionalism a conducerii de către partid a economiei. Trebuia să fim convinși de faptul că nu avem lumină, că nu avem căldură, că trăim în orașe-dormitor întunecate și înghețate pentru că erau necesare economii draconice pentru a se plăti datoria externă de care ni se spunea că este imperios și vehement pretinsă de către finanțatorii capitaliști.

”Imperialiștii” erau întotdeauna vinovați, partidul comunist, niciodată. Partidul și genialul său conducător erau, chipurile, ”obligați” să ne țină în întuneric tocmai pentru că ne voiau binele pe culmile socialismului multilateral dezvoltat.

În realitate, explicația era total diferită. Ambiția paranoică, megalomană dar profund antinațională a lui Ceaușescu de a se prezenta ca un campion mondial al rambursării creditelor înainte de scadențe a constituit o greșeală gravă ce a condus la criză economică, penurie și întuneric.

Slavă Domnului că nu mai pizmuim orașele luminate ale altor țări. Avem și noi lumină peste tot, iar dacă ceva s-a schimbat radical în acești treizeci de ani este imaginea. Bucureștiul, dar și alte multe orașe, s-au mai occidentalizat măcar prin culoare și lumină. Vechile blocuri cenușii au fost supuse unei cosmetizări prin tencuieli colorate, străzile sunt luminate, unele chiar a giorno, firmele și reclamele luminoase sunt peste tot.

Oare sunt importante culoarea și lumina pentru cetățeanul român atunci când are printre cele mai mici salarii din Europa, când se sufocă de poluare și când se zbate zilnic într-un trafic supraaglomerat și nereglementat?

Da, de două ori da. Este important tocmai pentru că lumina și culoarea ajută la o mai bună apărare împotriva necazurilor și dificultăților, pentru că generează un input de motivare în acțiune și într-un comportament pozitiv.

Nu este nimic altceva decât o aducere în prim-plan a avantajelor unei importante, dar mai puțin popularizate ramuri ale științei: cromoterapia.

Sunt convins că cetățeanul român are nevoie de cromoterapie pentru a trece peste încercările la care este supus într-o societate care încă nu și-a găsit stabilitatea și echilibrul, numai că ea poate fi utilizată în sensuri diferite. Comunismul a utilizat-o ca pe un mijloc de control al populației prin impunerea unei vieți cenușii, fără speranță și orizont, în semiîntunericul becului de 25W. Democrația ar trebui să o utilizeze ca pe un mijloc de exprimare a libertății și normalității .

Din păcate, cursul neașteptat al evenimentelor ne-a adus iar în întuneric și cenușiu, chiar dacă acum putem să înlocuim oricând becurile de 25W cu orice alte becuri mult mai puternice. Avem lumină, dar trăim în întunericul spaimei de îmbolnăvire și moarte.

Ne-a copleșit întunericul pandemiei și cenușiul unei vieți în carantină lipsită de orizont și predictibilitate.

Desigur, vorbim la figurat despre lipsa de lumină și culoare în pandemie, dar tocmai într-o astfel de situație este nevoie în mod fizic și material de lumină și culoare.

Dar iată că, tocmai acum, unii primari tineri, noi aleși, par să fie partizanii întoarcerii la perioada becului de 25W.

Am fost anunțați, ”cu scuzele de rigoare și păreri de rău” că în unele sectoare ale Bucureștiului, dar și în alte orașe mai mici, nu vor mai fi aranjamente luminoase pe străzi de Crăciun și Revelion pentru că primăriile nu mai au bani. Desigur, nu mai au bani deoarece foștii primari PE-SE-DE i-au cheltuit prostește sau chiar i-au fraudat.

Nu mă îndoiesc de faptul că foștii primari au partea lor de vină, dar argumentația noilor primari, să-mi fie scuzat termenul, este o meschinărie.

Este o meschinărie ca pentru presupusa (încă nedovedită oficial) vină a vechilor primari să fie pedepsită populația.

Fără îndoială, noi, cetățenii, suntem pedepsiți să ne întoarcem la epoca becului de 25W când comunismul așternea un și mai mare întuneric peste sărbătoarea creștină a Crăciunului tocmai pentru a ne umili credința străbună și pentru a inocula copiilor noștri ideea transformării lui Moș Crăciun în Moș Gerilă importat din URSS.

Oare acești noi primari nu realizează că în ”întunericul pandemiei” și al dispariției normalității unei sărbători de petreceri și fericire cu familia și pretenii, oamenii au nevoie măcar de păstrarea unor aparențe de normalitate care să le dea putere și optimism? Aranjamentele luminoase stradale dau atât de necesarul sentiment de normalitate, dau sentimentul continuității tradițiilor noastre chiar în momentele grele ale crizei.

Pe noii primari nu i-am ales ca să ne spună despre ceea ce nu pot să facă, ci pentru a ne spune și dovedi că pot să facă altfel și mai bine decât predecesorii lor.

Dacă ar fi realizat cât de important este să dea de sărbători lumină și culoare, speranță și încredere unor cetățeni speriați și obosiți de atâta Covid, atunci ar fi făcut orice pentru a aprinde tradiționalele aranjamente stradale.

Nu au găsit banii necesari. Foarte posibil, dar de ce nu s-a străduit să găsească alte surse de finanțare? Puteau, de exemplu, să renunțe ei și toată armata de consilieri măcar la o parte din veniturile lor lunare și la alte beneficii și prime pe care le au.

Ce putea fi mai frumos și mai onorant decât să devină sponsori ai unei simple dorințe cetățenești, aceea de a trăi sărbătorile creștine în normalitate?

- PUBLICITATE -

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW