Discursul public românesc despre educație este în general negativ, chiar dramatic spre apocaliptic în funcție de cine este autorul. Oricum sunt destul de puține date statistice care să ofere o situație clară asupra competitivității sistemului educațional românesc. În ciuda unor eforturi făcute pentru a crea și conecta bazele de date ale școlilor și universităților, acolo unde există și sunt actualizate, ale urmăririi absolvenților și locurilor lor de muncă, încă ne luăm majoritatea statisticilor esențiale de la organizațiile internaționale specializate care au o capacitate de prelucrare și agregare mai eficientă decât ale noastre. Când discutăm despre realizări, adică despre olimpicii la mate sau fizică, sau robotică ne referim de fapt la eforturile individuale, elev – părinte – profesor, nu la cele de sistem – cele evidențiate prin rezultatele PISA.
Ce este PISA? Acronimul folosit de OECD (Programme for International Student Assessment) pentru testarea tinerilor de 15 ani din țările care doresc să participe la evaluarea cunoștințelor de matematică, științe și citire. În 2015 (ultima testare), România se plasa pe locul 48 dintr-un total de 72, față de 2012 când ne aflam pe locul 45 din 65 de ţări [4]. Așadar, coborâm în clasamentele globale, în loc să urcăm. Nu contează, din punctul meu de vedere, că ne plasăm sub Bulgaria şi Ungaria sau că în urma noastră se află Moldova, Albania și Turcia. Ceea ce contează cu adevărat este distanța la care ne aflăm față de cei mai buni din clasament, adică tinerii din Singapore, Japonia și Estonia. Rezultatul României la Ştiinţe este de 435 puncte faţă de scorul mediu al ţărilor OECD, de 493, şi faţă de cel mai bun rezultat, cel al singaporezilor de 558 puncte. La secțiunea de Citire, România a acumulat 434 de puncte, iar la cea de Matematică 444 de puncte. Iată, cu alte cuvinte, care este competitivitatea sistemului de educație din România.
Ce se-ntâmplă în învățământul superior? Haideți să ne uităm la un domeniu de top al României – IT&C, adică tehnologia informației și comunicațiilor – TIC. În 2016 urmau în România un program de studiu de licență cu profil TIC 33.000 tineri și doar aproximativ 6.500 de tineri continuau cu masterate de același profil. Unii spun că acest lucru plasează România pe locul 5 în UE, cu mai mulţi studenţi la programele de master din TIC decât în Spania, Italia sau Olanda. [5] Lucrând în sistemul de educație superioară nu pot să nu subliniez însă alt aspect: acela al migrării unui număr semnificativ de absolvenți de licență către masterate in UE și SUA.
De ce? Pentru că adesea costurile sunt comparabile, mai ales în Olanda sau Belgia, dar și, dacă ești agil și găsești o bursă, în Marea Britanie sau SUA, iar beneficiile net superioare. Cum? Dacă urmezi un master în străinătate ai un avantaj pe piața muncii dat de o diplomă mai vizibilă și mai ușor acceptată, îți formezi o rețea de prieteni care te pot ajuta în promovare, poți chiar găsi un loc de muncă prin care câștigi nu doar bani pentru a-ți plăti studiile, ci și o poziție folosibilă ca trambulină pentru o carieră după absolvire. Nu mai vorbesc de accesul la informația de ultimă oră prin care universitățile occidentale se deosebesc esențial de cele românești care au doar un acces limitat și greoi la bazele de date internaționale pe care se bazează azi educația, cercetarea și producția științifică!
De ce să pleci la un master în străinătate? În primul rând pentru că înscrierea se face într-un sistem performant care nu degradează calitatea umană a candidatului. Ce-nseamnă asta? Dacă în România trebuie să mergi personal să te-nscrii la examenul de admitere sau să dai procură notarială cuiva să facă acest lucru pentru tine, adică să stai la coadă, să te-nvoiești de la serviciu, să aștepți până ești “prelucrat” și ești gata de examen. In alte sisteme acest lucru se face online sau documentele se pot trimite prin poștă. In Marea Britanie, de exemplu, înscrierile la programele de licență se fac centralizat prin UCAS, un ONG independent care oferă informații, consiliere și servicii pentru admiterea în învățământul superior cu scopul de a inspira și ușura dezvoltarea educațională. Se poate folosi UCAS și pentru master sau, se poate apela direct la universitatea dorită sau, în pași clari, se poate merge pe https://www.mastersportal.com/. Nemaivorbind că există universități care acceptă înscrierea continuă, tot timpul anului nu doar în perioada “admiterii oficiale”.
Mai aproape de noi, în Ungaria, există un portal pentru studenții internaționali (http://studyinhungary.hu/), clar și transparent, dar și posibilitatea de a trimite documentele prin poștă și electronic [6] pentru studenții internaționali. Metodologia de admitere la una din universitățile importante ale României are 82 de pagini, și în română și în engleză, pentru parcurgerea cărora îți trebuie competențe avansate de lectură și TIC. La metodologiile pentru programele de licență sunt doar 38 de pagini, iar la cele de doctorat 29. La art. 15 din Metodologia de admitere la masterat [7a] se specifică: “Pentru toate activităţile legate de admitere (înscriere, retragere, renunţare etc.) prezenţa fizică a candidatului este obligatorie. În situaţii excepţionale, înscrierea se poate face şi cu procură notarială, … La Art 17 din metodologia pentru admitere doctorat [7b] se prevede: “Înscrierea la concursul de admitere se face personal de către candidat sau de către altă persoană cu procură notarială pe baza actului de identitate …”
De ce se-ntâmplă așa? De ce în ciuda faptului că ne dorim cât mai mulți studenți români și internaționali facem tot ce este posibil ca să le îngreunăm accesul la înscriere? Și nu vreți să știți cu ce birocrație se confruntă studenții internaționali! Atenție, nu la diplomă. Nu poți obține o diplomă dacă nu ai acces la programul de studiu! Am multe explicații: stadii de dezvoltare instituțională, legislație în curs de adaptare, chiar și lipsa de fonduri pentru a investi în portal-e prietenoase în limbi de circulație internațională. Dar, adevărul trist este, după mine, că fugim de responsabilitate și ne acoperim de proceduri și metodologii stufoase pentru ca nimeni să nu ne poată reproșa ceva. Îmi spuneau diverși colegi, oameni sincer interesați de bunul mers al lucrurilor, dar de o mare naivitate socială: “doamna profesoară, trebuie mare grijă la selecția candidaților, să nu prezinte diplome false sau chiar acte de identitate false! Ce să mai vorbim de studenții internaționali care pot veni din zone cu potențial terorist! Să fim foarte atenți!” Iar eu întreb: „De ce? Care sunt competențele mele ca universitate în acest domeniu? Ce responsabilitate am instituțional? Sunt oare poliția română, sau chiar Interpolul?” Sigur că este deplorabil să descoperi acte false, dar răspunderea este a persoanei respective, nu a mea care am dat dovadă de bună-credință!
Suntem oare mai competitivi dacă avem proceduri de admitere mai greoaie, mai stufoase? Sau devenim competitivi dacă procesul de educație din interiorul programelor de studii este apreciat și recunoscut ca semnificativ și util atât de studenți, absolvenți cât și, mai ales, de angajatori!?!
