Se odihnea de câteva decenii în rafturile bibliotecii mele o carte cumpărată de la un anticariat din Capitală în anii studenţiei. Mărturisesc că nu o citisem până nu demult când i-a venit rândul, având ca pensionar destul timp ce poate şi trebuie să fie destinat lecturilor. Este vorba de romanul “Gora” al lui Rabindranath Tagore, tradus de Henriette Yvonne Stahl din limba engleză şi publicat, în 1965, la Editura pentru Literatură Universală din Bucureşti.
Nu m-am oprit, însă, la citirea acestei opere a gânditorului şi scriitorului indian (1861-1941), supranumit pe bună dreptate “Sufletul Bengalului” sau “Profetul Indiei moderne” despre care aveam deja o serie de elemente informative de la Cursurile de Istoria Filosofiei Universale, ci mi-am propus să cunosc mai detaliat biografia şi creaţia acestuia. Astfel a apărut prezentul articol care reuneşte anumite aspecte interesante.
Tagore s-a născut la 6 mai 1861 la Calcuta/Kolkata de astăzi în familia unor reformatori sociali şi religioşi, adversari ai sistemului castelor şi susţinători ai ameliorării condiţiei femeii indiene. A efectuat primele studii în oraşul natal şi le-a completat la Londra unde a urmat Dreptul. A revenit în India pentru o anumită perioadă, dar la vârsta de 51 de ani s-a întors în Anglia, însoţit de fiul său şi acolo a început să traducă, din limba bengali în limba engleză, vestitele creaţii “Grădinarul” şi “Gitanjali”. Tagore primea în anul 1913 Premiul Nobel pentru Literatură, care avea următoarea motivaţie: “În temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete şi frumoase prin care, cu un meşteşug desăvârşit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile cuvinte englezeşti, o parte integrantă a literaturii occidentale.”. Ipostaza sa creativă a fost una amplă şi diversificată care se reflectă în numeroase poezii şi cântece, romane şi nuvele, povestiri, piese de teatru, articole, eseuri şi studii de literatură, filosofie, pedagogie şi artă, manuale şcolare. Imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. În acelaşi timp, este autorul unor picturi şi piese muzicale.
S-a stins din viaţă la 7 august 1941, tot la Calcuta, la vârsta de 80 de ani, după ce doar cu o oră înainte, dictase ultimul său poem.
În anul 1926, Rabindranath Tagore a efectuat, împreună cu unii membri ai familiei, o vizită de studii în mai multe state europene: Anglia, Franţa, Suedia, Norvegia, Danemarca, Iugoslavia, Cehoslovacia, Bulgaria, România. Demersul său poate fi interpretat ca un interes pentru cunoaşterea continentului european.
Într-o declaraţie de presă, Tagore formulase următoarele consideraţii despre Europa şi vizitarea acesteia: “Ţările din Orientul Europei mă interesează mult. Găsesc la oamenii de aici mai multă înţelegere decât în Occident, pentru felul nostru de a cugeta şi de a simţi… Europa are preponderenţă asupra Asiei, dar numai sub raportul material. Civilizaţia voastră v-a făcut să acumulaţi nenumărate forţe materiale. Aţi neglijat, însă, forţele spirituale, puterea ideilor. Văd aici o sursă de noi dezastre. Dovadă marele război (Primul Război Mondial – n.n.) unde europenii au apărut ca nişte copii care au avut la îndemână formidabile forţe de distrugere şi pe care, se înţelege, le-au întrebuinţat ca nişte copii.”.
Din documentarea mea pe baza unor surse publice, am cunoscut anumite aspecte concrete despre vizita lui Tagore în ţara noastră. După scurta vizită în Bulgaria, Tagore a beneficiat de un protocol deosebit în continuarea călătoriei sale către România: astfel, grupul lui a traversat Dunărea într-un crucişător românesc, ornamentat cu steagurile tricolore; acostând în portul Giurgiu, şi-a continuat voiajul cu trenul până la Gara de Nord din Bucureşti, primirea oficială având loc la Comana unde a fost întâmpinat de oficialităţile române şi de numeroşi jurnalişti.
Aflat în trenul ce plecase de la Sofia către portul dunărean Ruse, reporterul gazetei “Dimineaţa” – care îi luase un prim interviu – îşi amintea: “Rabindranath Tagore dă impresia unei figuri biblice. Un bătrân înalt şi zvelt, cu o faţă lunguiaţă şi doi ochi negri de o bunătate impresionantă. Învelit într-o rasă lungă din păr de cămilă, de culoare cafenie deschisă şi ţinând în mână un volum legat în piele, care întrerupe în mod cochet linia severă a figurii sale, Rabindranath Tagore apare ca un tablou primitivist de o concepţie pură şi perfectă.”.
Tagore venea la Bucureşti, la invitaţia adresată de Regele Ferdinand al României. Era un apropiat al Casei Regale, familia acestuia găzduind la Calcuta, în mai 1920, expediţia, în jurul lumii, a Prinţului Carol al II-lea. De asemenea, avea relaţii de prietenie cu mulţi oameni români de cultură printre care: Ana de Noailles, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Panait Istrati, Alexandru Busuioceanu.
Un episod esenţial al vizitei gânditorului şi scriitorului indian în ţara noastră a fost alocuţiunea acestuia, susţinută la 24 noiembrie 1926 în Sala Teatrului Naţional din Bucureşti, în prezenţa membrilor Familiei Regale. Selectul auditoriu – din care nu au lipsit: oamenii politici Virgil Madgearu, Nicolae Lupu, Vasile Goldiş; scriitorii Ion Pillat, Duiliu Zamfirescu, Victor Eftimiu, Constantin Mille, Otilia Cazimir, Păstorel Teodoreanu, Ion Marin Sadoveanu – a avut prilejul de a-i asculta aceste cuvinte: “Prietenii mei, rolul poetului este ca şi graiul florilor, al vântului şi al oceanului. Precum florile influenţează omenirea prin frumuseţea lor, tot astfel şi poeţii prin armonie şi estetică. Nu am venit să propăvăduiesc ca filosof, ci ca poet iubitor de omenire, în eterna ei tendinţă spre perfecţiune.”.
Peste câţiva ani de la această vizită, apărea în numărul din 25 decembrie 1931 al ziarului “Cuvântul” un articol semnat de Mircea Eliade (filosoful român pentru care India devenise “a doua sa ţară”) şi intitulat “Vorbeşte Rabindranath Tagore”. Fiind găzduit de Tagore la Shantiniketan Vişva-Bharati, Eliade l-a întrebat ce impresii avea despre vizita efectuată în România. Răspunsul lui Tagore a fost următorul: “Mă întrebai de Bucureşti. Ei bine, aţi fost atât de buni cu mine, aţi fost atât de calzi şi de imediaţi faţă de operele mele, iar Regele Ferdinand mi-a făcut cinstea să mă invite la Palat. Masa a fost atât de familiară, ca aici, în Orient unde poetul este mângâietorul şi sfetnicul Regelui… Eu aduc din România, ca de altfel din întreaga Europa, o bucurie.”.
În lecturile mele, am găsit multe aforisme ale renumitului gânditor indian din care redau unele: *“Licuricii spuneau stelelor: <Învăţaţii afirmă că lumina voastră se va stinge cândva>. Stelele nu au răspuns.”; *“Am închis uşile camerei ca să nu intre minciuna. Atunci adevărul m-a întrebat: <Dar eu pe unde voi intra?>”; *“Adevărurile, care sunt prea mari pentru a încăpea în veşmintele cuvintelor, trebuie cioplite, curăţate şi simplificate, ca să fie acceptate şi preţuite la târgul negustorilor de vorbe.”; *“Vrabiei îi este milă de păun din cauza greutăţii cozii acestuia.”.
Adaug, în finalul acestui articol, câteva versuri ale poemului lui Tagore, intitulat “Gitanjali-1”: “Infinit creat sunt, Doamne/Aşa hotărî Cuvântul,/Sunt un vas golit în toamne,/Primăvara împlinindu-l./Micul fluieraş din trestii/L-ai purtat pe deal şi vale./Melodie de poveste/Iar şi iar cântai în cale./Inima-mi uşor atinsă/De iubirea palmei sfinte/Când se simte-n teama strânsă,/Când se umple de cuvinte./Darurile Tale sacre/Vin prin degetele-Ţi fine/Când obrazu-mi râde-n lacrimi,/Când plâng lacrimi de lumine./Secolele pământeşte/Trec prin viaţa-omenească,/Dar un loc încă-şi găseşte/Cântecul să înflorească.” (traducere: V. Bragagiu).
