Sunt recunoscător surselor de informare enciclopedică pentru că mi-au oferit numeroase elemente relevante, transmise acum, la rândul meu, cititorilor acestei gazete cu gândul că întreprind astfel un demers cultural nu doar în materie de diseminare a informaţiei, dar şi de invitare a acestora la vizitarea edificiului emblematic al “Ateneului Român” din Bucureşti ca îndrăgostiţi de muzică sau ca turişti. Mărturisesc de la bun început că, în ceea ce mă priveşte, m-am aflat în ambele ipostaze: atât ca spectator la câteva concerte memorabile, cât şi ca vizitator dornic să cunosc în mod direct acea clădire esenţială a spiritualităţii româneşti.
La construirea “Ateneului” au contribuit în mod substanţial fondurile colectate prin subscripţie publică. Atunci circula în Bucureşti şi în ţară un îndemn rimat: “Daţi un leu pentru Ateneu!”. A fost organizată, de către unul dintre fondatorii “Societăţii Culturale Ateneul Român”, Constantin Eşarcu, o loterie naţională unde s-au vândut 500 de mii de bilete în valoare de 1 leu fiecare. Societatea respectivă fusese înfiinţată în anul 1865 de câteva personalităţi ştiinţifice şi culturale: Constantin Eşarcu, V.A. Urechia şi Nicolae Creţulescu. De asemenea, în anul 1935, la iniţiativa marelui compozitor şi violonist George Enescu, s-a reuşit strângerea fondurilor necesare fabricării, de către o mare firmă germană, a orgii de concert din fundalul scenei, care a fost inaugurată la 22 aprilie 1939 printr-un concert susţinut de Franz Schütz, director al “Hochschule für Musik” din Viena. Destinul a fost foarte generos, încât a răsplătit eforturile financiare enesciene prin găzduirea, ani la rând, sub cupola “Ateneului Român”, a ediţiilor Concursului şi Festivalului Internaţional “George Enescu”. În acest sens, compozitorul Mihail Jora scria următoarele: “George Enescu e prezent în sala Ateneului, unde estrada pare a mai vibra încă sub paşii săi; e prezent în vila de la Luminiş unde catifelele aurii par a păstra încă ecourile violinei şi ale pianului său; e prezent în tremurul frunzelor pe aleea plopilor de la Tescani.”.
“Cetatea muzicii” din inima Bucureştilor se recomandă lumii artistice europene prin câteva caracteristici: sala de concerte are un diametru de 28,50 metri şi o înălţime de 16 metri, o capacitate de 600 de locuri la partere şi în cele 52 de loji/în total circa 790 de locuri, o acustică perfectă concurând cu marile Săli din Europa. Impunătoarea clădire înaltă de 41 de metri a fost construită în stil neoclasic în perioada 1886-1888, pe baza planurilor arhitectului francez Albert Galleron, pe un teren care se numea atunci “Grădina Episcopiei” şi aparţinea familiei boiereşti a Văcăreştilor (actualmente Piaţa “George Enescu” din proximitatea Căii Victoriei). Are aspectul unui templu cu 6 coloane frontale şi 2 coloane laterale. La intrarea principală, pot fi admirate 8 coloane ionice ale căror proporţii sunt similare “Templului Erechteion” de pe Acropolea ateniană. Faţada constă într-un peristil lat de 48 de metri sub care se găsesc 5 medalioane în mozaic reprezentând pe Domnitorii Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab şi pe Regele Carol I al României. În jurul marii Cupole, sunt săpate în ziduri numele unor învăţaţi români printre care: Miron Costin; Gheorghe Şincai; Dimitrie Cantemir; Ion Heliade Rădulescu; Timotei Cipariu.
La momentul inaugurării, Alexandru Odobescu rostea o cuvântare în care spunea: “N-ar fi o adevărată minune a artei picturale feeria de scene din istoria naţională cu care dorim a vedea acoperită friza ce înconjoară sala circulară a viitorului nostru Ateneu?”. Visul marelui istoric a devenit realitate datorită pictorului Costin Petrescu (1872-1954) care a început măreaţa sa operă (cu o lungime de 70 de metri şi o lăţime de 3 metri) în 1933 şi a inaugurat-o în seara zilei de 26 mai 1939, lucrând timp de şase ani cu exemplară dăruire. Imensa frescă este compusă din 25 de scene reprezentative ale istoriei noastre: Împăratul Traian în Dacia; formarea poporului daco-roman; invazia barbarilor; Ştefan cel Mare; Mihai Viteazul; Horia, Cloşca şi Crişan; Tudor Vladimirescu; Revoluţia de la 1848; Alexandru Ioan Cuza, Unirea Principatelor din 1859; Războiul de Independenţă; Primul Război Mondial; Ferdinand I Întregitorul ş.a. Tabloul final îl prezintă pe Regele Carol al II-lea împreună cu moştenitorul tronului, Marele Voievod Mihai, aflaţi în mijlocul unui grup de români. Trebuie menţionat că acelaşi pictor este autorul mozaicurilor la care m-am referit anterior.
Biografia frescei nu a fost lipsită de anumite momente dificile: *În 1940, Ion Antonescu venit la putere i-a cerut lui Costin Petrescu să îl elimine din frescă pe Carol al II-lea, fiind indezirabil, iar pictorul i-a înlocuit chipul acestuia cu alegoria unor ţărănci reprezentând provinciile României Mari. *În preajma ţinerii, în Sala “Ateneului”, în februarie 1948, a Congresului de unificare a P.C.R. cu P.S.D. şi de înfiinţare a P.M.R., autorităţile au solicitat acoperirea frescei cu catifea roşie, pentru a se camufla rolul Monarhiei. *În contextul unor ample lucrări de renovare şi modernizare a Sălii în perioada 1966-1967, a fost îndepărtată acea catifea, după aproape două decenii.
La început, pe aleile “Grădinii Ateneului” existau busturile unor oameni politici, de cultură şi de artă: Mihai Eminescu; Mihail Kogălniceanu; Ienăchiţă Văcărescu; C.A. Rosetti; Gavriil Musicescu; Traian Demetrescu ş.a., dar acestea au fost înlăturate de noul regim postbelic. În prezent, în faţa “Ateneului Român”, se află statuia de bronz a lui Mihai Eminescu, realizată de sculptorul Gheorghe D. Anghel în anul 1963.
De “Ateneul” bucureştean mă leagă trei momente memorabile:
i) Concertul de gală al marii pianiste Cella Delavrancea (1887-1991) din decembrie 1987, prilejuit de sărbătorirea centenarului naşterii sale, alături de pianistul Dan Grigore. Maestra a fost primul mare artist din cultura română care şi-a aniversat, pe scenă, împlinirea unui veac de viaţă. Dan Grigore îşi amintea, într-un interviu, că la acel concert aniversar de la “Ateneu”, el i-a cântat Cellei Delavrancea trei piese dintre care una era Intermezzo în Si bemol de Brahms, explicând că pianista îi spusese cândva că aude lumea în “Si bemol”.
ii) Discursul rostit în limba română de Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, pe 10 ianuarie 2019, la ceremonia de preluare a Preşedinţiei române a Consiliului Uniunii Europene. În prima parte a alocuţiunii sale, a fost evocat “Ateneul”: “Sunt convins că, în aceste şase luni, veţi interpreta cu energie şi înţelepciune o adevărată Rapsodie Română. Sunt sigur că preşedinţia dumneavoastră va fi la fel de energică, de românească şi de europeană ca muzica lui George Enescu. Şi nu o spun doar pentru că ne aflăm la Ateneu în această seară. O spun pentru că ştiu cât de rezistentă şi de creativă este naţiunea română. Cred că, sub bagheta dumneavoastră, <orchestra> va găsi sunetul potrivit şi că veţi face tot ce vă stă în putinţă pentru a lucra ca o echipă pentru apărarea intereselor Europei.”.
iii) Concertul de colinde româneşti şi străine al formaţiei “Song” conduse de Ioan Luchian Mihalea din decembrie 1987 în ajunul Sărbătorii Crăciunului, folosindu-se oficial o motivaţie inteligentă şi anume aniversarea zilei de naştere a artistului nostru, care era 15 decembrie 1951, fapt ce a determinat aprobarea acelei manifestări cu largă participare de către autorităţile competente de atunci.
În contrast cu amintirile agreabile de mai sus, în aceeaşi Sală a “Ateneului Român”, am asistat la un episod nedorit: absenţa lui Ion Iliescu de la un concert privat în seara zilei de 2 martie 2014, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani de către fostul preşedinte. Întrebată de jurnalişti de ce nu a venit soţul ei, doamna Nina a răspuns simplu şi direct: “Se simte bine, dar a preferat să rămână acasă.” (<sic> în latină şi, de asemenea, <sick> în engleză – n.n.); presa a consemnat acel episod.
Prestigioasa instituţie şi-a deschis porţile la 14 februarie 1888 şi, de atunci până în zilele noastre, ea străluceşte pe harta Bucureştilor şi pe harta Europei.
