Mă bucur din toată inima că oameni de cultură şi autorităţile din Bârlad au avut şi au materializat un gând de o emoţionantă frumuseţe spirituală, respectiv aducerea aminte a unei date ce nu se poate şterge din memoria noastră colectivă, şi anume centenarul încetării din viaţă a unuia dintre scriitorii reprezentativi ai poporului român: Alexandru Vlahuţă. Astăzi, dumneavoastră nu omagiaţi doar pe cel ce s-a născut în anul 1858 în comuna Pleşeşti, judeţul Tutova, pe cel care aici, în oraşul dumneavoastră, într-o modestă – termenul cel mai potrivit ar fi sărăcăcioasă – odăiţă dintr-o casă aflată pe uliţa Gării a trăit suprema revelaţie a vieţii lui. Cea care a călăuzit paşii scriitorului şi opţiunile omului. Aici, în Bârlad, a avut loc acea „întâlnire admirabilă”, ca să cităm titlul cărţii filosofului Anton Dumitriu dintre adolescentul Vlahuţă şi opera lui Eminescu.
„Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica sa nuvelă „Sărmanul Dionisie”. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică, adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admiraţie extatică. Şi de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care ni se părea că trebuie să trăiască o viaţă deosebită de-a noastră într-o lume supraumană, în basme!”.
Mărturia lui Alexandru Vlahuţă, coroborată cu a altor contemporani din acea vreme, şi mă refer la deceniile ’70-’80 ale secolului al XIX-lea, arată că mitul eminescian a crescut spontan, în cercuri concentrice, cuprinzând adolescenţii şi tinerii care simţeau sufleteşte că ceva nou, cum literatura noastră nu mai avusese, apărea şi se impunea conştiinţei publice naţionale. Ziaristul, conferenţiarul şi poetul Alexandru Vlahuţă, deopotrivă, au afirmat cu francheţe valoarea poeziei zeului tânăr şi a luat condeiul arătând curajos vina societăţii româneşti, care în cea mai mare parte a ei privea indiferentă la tragedia care se desfăşura sub ochii tuturor. Vlahuţă are curajul şi demnitatea să spună în iulie 1884 – avea doar douăzeci şi cinci de ani! – Cuvinte cutremurător de adevărate şi în acelaşi timp profetice „Trăieşte în ţara asta un om într-adevăr sărac. Omul acesta nu e nici rege, nici prim-ministru (se referă la o listă de subscripţie lansată pentru Ion C. Brătianu şi la dotaţia Domeniilor Coroanei „cu vreo douăsprezece moşii”) […] Şi cu toate acestea e un om mare, da, un om mare în toată puterea cuvântului. Numele lui va trece în istorie” (s.n.). Profetice cuvinte.
A fost aproape de Eminescu şi, aşa cum s-a spus, poezia lui s-a impregnat de suflul versului eminescian. Dar e cazul să ne întrebăm: a fost Vlahuţă doar un epigon eminescian? Fără îndoială, nu. Şi marile spirite ale literaturii române au arătat că lirica lui Alexandru Vlahuţă conţine numeroase pagini de poezie adevărată, autorul lor dovedind că posedă o largă claviatură: de la lirica meditativă la ceea ce G. Călinescu numea „lirism intim, familiar şi bonom foarte rar în epoca eminesciană”. Este de la sine înţeles că nu voi încerca în faţa unei asistenţe care, aşa cum spuneam, iubeşte şi cunoaşte tot ce a dat mai bun literatura noastră, să analizez fiecare capitol al operei lui Alexandru Vlahuţă. Dar, aşa cum am arătat în cele trei volume antologice din opera lui Vlahuţă, apărute în anul 1963-1964 în colecţia „Scriitori români” a Editurii Minerva şi în monografia „Alexandru Vlahuţă şi epoca sa” tipărită de Editura Tineretului în 1965 din opera sa poetică un spirit exigent poate alege versuri de o certă valoare care au marcat conştiinţa şi sensibilitatea contemporanilor, iar noi şi acum ne recunoaştem sufleteşte. Cum se întâmplă cu poezia „Din zile grele” scrisă în timpul Primului Război Mondial, pe care Şerban Cioculescu o considera cea mai frumoasă poezie scrisă de Vlahuţă, unde întâlnim acest vers nemuritor: „M-ai învăţat durere, ce e să ai o ţară”.
Contribuţia lui la dezvoltarea prozei româneşti nu poate în niciun caz să fie negată. Romanul „Dan”, nuvelele, schiţele, însemnările, notele de drum, portretele sale reprezintă în multe domenii opere de pionierat. El este cel dintâi care se apleacă asupra Durerilor Lumii, asupra vieţii oamenilor oarecari, evidenţiind cu o nedisimulată participare sufletească şi cu un ascuţit spirit de observaţie socială şi umană teme şi tipuri care vor căpăta dezvoltarea şi împlinirea în opera unor scriitori care vor veni după el. Dar nu putem trece cu vederea că el, Alexandru Vlahuţă, a fost cel dintâi care a conturat în romanul „Dan” tipul intelectualului neînţeles de societate, „inadaptabilul”, cum s-a numit. De aceea „Dan” a fost primul mare succes de librărie din istoria romanului românesc: societatea se recunoştea în drama eroului devenit emblematic.
Ziarist prin vocaţie, articolele lui Alexandru Vlahuţă au avut o ţinută publicistică aleasă, într-o limbă românească exemplară. Şi-a încurajat confraţii mai tineri de la Hortensia Papadat-Bengescu la Nichifor Crainic. Şi nu putem omite că spre el au venit scriitorii ce se afirmau în vremea când se sfârşea Primul Război Mondial şi se deschideau orizonturi noi pentru societatea noastră. Mărturia lui Lucian Blaga, debutantul care a făcut drumul la Bucureşti ca să-i înmâneze lui şi altor scriitori şi oameni de cultură ai acelei vremi volumul său de debut „Poemele luminii” este emoţionantă. Căldura cu care l-a primit, fiind pe patul de suferinţă, în căsuţa din strada Visarion, spune mult despre omul şi scriitorul Alexandru Vlahuţă, pe care Lucian Blaga nu-l uita după decenii de la prima şi ultima lor întâlnire.
Mă opresc aici, pentru a nu răpi din timpul comunicărilor care sunt sigur vor aduce atâtea şi atâtea aspecte noi din viaţa şi opera celui ce a fost, este şi va fi unul din glasurile permanente ale scrisului românesc, un scriitor adânc implicat în viaţa socială românească din existenţa căreia a conturat atâtea clipe autentice, ca şi în viaţa culturală a ţării la progresul căreia a contribuit cu toate înzestrările sale.
