Am ajuns de câteva ori la acel lăcaş religios, atunci când mergeam la „Mănăstirea Radu Vodă” şi, de fiecare dată, gândurile mele zburau către legenda ciobanului de numele căruia se leagă actuala Capitală a României. Ulterior, mi-am propus să realizez o consultare mai extinsă asupra acestui monument emblematic al Bucureştilor şi rezultatele documentării mele sunt expuse în articolul de faţă.
Voi scrie mai întâi câteva cuvinte despre diverse surse pe tema ciobanului Bucur şi a ctitoriei acestuia:
*Marele nostru istoric Nicolae Iorga arăta: „Dacă legenda îi aşează locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind biserica lui Bucur paraclisul de cimitir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu grai de la o generaţie la alta că acolo este <leagănul cetăţii>.”.
*Un alt istoric, Ionescu Gion, în a sa Istorie a Bucureşcilor, afirma: „Bucur ciobanul – povesteau unii cu emoţiune – păscându-şi oile pe colinele păduroase ale Dâmboviţei, a durat aici, în malul gârlei, o bisericuţă din lemn, ca să-i fie sieşi şi moştenitorilor săi, un lăcaş de rugăciune către Bunul Dumnezeu.”.
*În lucrarea Istoria fondărei oraşului Bucureşti; capitala Regatului Român – de la 1330 la 1850, culeasă după mai mulţi scriitori vechi, elaborată în anul 1891 de Dimitrie Papazoglu, sunt consemnate mai multe texte care confirmă varianta construirii bisericii de către ciobanul Bucur, dar însuşi autorul se îndoieşte de exactitatea acestor date, fiind convins că, în realitate, biserica a fost ridicată în anul 1568 de Alexandru Vodă, zis Ciobanu, fiul lui Mircea Vodă, pe locul cimitirului Mănăstirii „Mircea Vodă”.
*Într-o monografie a Principatelor Române, întocmită de consulul britanic William Wilkinson şi publicată la Londra în anul 1820, autorul acceptă varianta unei simple legende; acest punct de vedere este susţinut şi în Manualul de geografie, elaborat de Iosif Genilie, primul profesor de geografie şi istorie (materie numită în acea perioadă “hronologie”) la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti în anul 1832.
*Recent a fost descoperit un manuscris, datând din anul 1761, al misionarului catolic Blasius Kleiner în care erau cuprinse următoarele informaţii: „Se spune că acest oraş îşi trage numele de la un oarecare cioban sau, după cum spun alţii, un haiduc vestit care se chema Bucur. Acesta îşi păştea oile în acea câmpie de pe marginea râului Dâmboviţa şi poate că pe acolo îşi făcea şi haiduciile lui. În urmă a clădit o biserică şi a început să construiască şi câteva case pentru el şi pentru alţii.”.
*Tot despre acea bisericuţă ne aminteşte o pisanie a cărei autenticitate a fost deseori contestată; potrivit preotului Grigorie Musceleanu care a copiat-o, acea pisanie fusese ascunsă, de către un egumen grec, în temelia tinzii Bisericii Mănăstirii „Radu Vodă”. Iată textul acelei inscripţii: „Io, Mircea I Basarab, Domnul Ţării Româneşti, Duce al Făgăraşului şi biruitor al ţinutului Dobrogei de peste Dunăre, la anul 6924 (1416 – n.n.) am zidit biserica de zid în locul celei de lemn a lui Bucur, în pădure, pe movila de lângă Dâmboviţa, cu hramul Sf. Atanasie şi Chiril, unde am pus oasele morţilor căzuţi în tabăra ce am avut cu turcii, la Giurgiu, iulie 12.”.
*Am găsit, în lecturile mele, poemul Biserica lui Bucur Ciobanul, scris de Vasile Militaru (1885-1959), cel care obişnuia să spună: „În poeziile mele, nu va rima poporul cu tractorul.”. Redau in continuare versurile acestei creaţii literare: „În pădure, pe colină, cu puteri mari, deşi mică,/Sfânta lor bisericuţă tot mai mândră se ridică,/Sfântă de pe-acum prin râvna şi credinţa ce mereu/Meşterii o poartă-n inimi, preamărind pe Dumnezeu./Iat-o dar acoperită cu de brad şindrilă nouă,/Turla-n sine parcă-i ţine o umbrelă să n-o plouă!/Şi-n curând, peste-al pădurii, cum şi-al Dâmboviţei şopot/Va suna, chemând la rugă al bisericuţei clopot./Nu-i niciun isvod (catastif – n.n.), papirus, cu temei s-arate anul/Când şi-a fost durat altarul, să se-nchine-n el ciobanul!/Dar un adevăr în noaptea veacurilor stânca este:/Că ciobanu-a fost aevea şi-a lui faptă nu-i poveste;/Ca dovadă neclintită, peste veacuri grăitoare,/E biserica lui vie şi că numele-i nu moare!/Dimpotrivă, aşezarea ce mereu numele-i poartă/Tot sporeşte-n strălucire, cum străluceşte şi-n soartă,/Căci pe vatra lui aleasă veacurile să le-nfrunte/Azi cetate luminată stă, fiind a ţării frunte!/Iar biserica de-asemeni, în smerenie mereu,/Ca ciobanul ei pe vremuri, laudă pe Dumnezeu,/Fum de smirnă şi tămâie înălţând, cum ea doar poate,/Celuia Atotputernic care le-a zidit pe toate.”.
„Biserica lui Bucur Ciobanul”, ce poartă hramul Sfinţilor Atanasie şi Chiril, se află foarte aproape de Mănăstirea cu numele celui de-al doilea ctitor, Radu Voievod care a rezidit-o între anii 1614 şi 1615 pe ruinele primei biserici având ca ctitor pe Alexandru al III-lea Voievod care o ridicase în anul 1568, dar a fost cucerită de trupele lui Sinan Paşa; vrând să transforme ţara noastră în paşalâc turcesc, acesta a fortificat mănăstirea şi zidul cimitirului, întărindu-le cu pământ şi trunchiuri de stejar. Mănăstirea Radu Vodă apărea în anul 1832 în Tăbliţa îndeplinătoare a mănăstirilor din Valahia, închinate Sfintelor Locuri, ca fiind închinată Mănăstirii „Ivir” din Muntele Athos. Timp de 250 de ani, mănăstirea a fost administrată de egumeni greci. Clopotniţa era socotită cel mai frumos turn din Bucureşti, fiind reînălţată după puternicul cutremur din 1802. În 2012, mănăstirea a primit un fragment din moaştele Sfântului Ierarh Nectarie de la Egina, iar în 2014, a primit un fragment din moaştele Sfântului Mucenic Efrem cel Nou de la Nea Makri/Attica; ambele rămăşiţe sacre au fost puse, spre închinare, în câte o raclă de argint.
În câteva minute, traversând o stradă, se ajunge la „Biserica lui Bucur Ciobanul”. Biserica are dimensiuni mai puţin impunătoare, dar bine proporţionate. Cele 33 de trepte ale scării de piatră de la intrare simbolizează vârsta Mântuitorului Iisus Hristos. Faţadele sale, vopsite în culoarea albă, sunt drepte; pridvorul este asemănător cu prispele specifice caselor ţărăneşti din Muntenia, cu arcade susţinute de stâlpi din lemn. În partea superioară, edificiul are o turlă simplă cu streaşină largă şi o cupolă în formă de ciupercă. Uşa şi ferestrele prezintă ancadramente din piatră sculptată.
Distrusă în incendiul provocat de soldaţii turci, conduşi de Sinan Paşa în anul 1595, acea biserică a fost rezidită peste fundaţiile celei anterioare în timpul egumenului Atanasie (1626 şi 1632-1645) pentru a fi gropniţă/osuar şi capelă a cimitirului Mănăstirii. Ajungând într-o stare avansată de degradare, biserica a fost închisă, de la începutul secolului al XIX-lea până la 24 iunie 1938, de către „Comisiunea Monumentelor Istorice”.
În vara anului 2007 au început ample lucrări de consolidare şi restaurare a bisericii şi a colinei de aproape 7 metri înălţime pe care era amplasată acea biserică. Colina se afla în situaţia gravă de a se prăbuşi şi, în consecinţă, a fost consolidată prin turnarea a 150 de piloni de beton armat în 160 de foraje; biserica a fost, la rândul ei, consolidată prin efectuarea a 16 foraje verticale şi a 5 centuri orizontale de beton armat, prin injectarea crăpăturilor şi refacerea turlei pe structură metalică. Prin operaţiuni migăloase de restaurare a uşii de stejar sculptat de la intrare şi a icoanelor Catapetesmei, pictate la începutul secolului al XVIII-lea, s-a reuşit readucerea sfântului lăcaş la vechea sa fizionomie.
Cele prezentate în acest articol se constituie într-o invitaţie de a vizita împreună cele două lăcaşuri ortodoxe, unul de dimensiuni impresionante, celălalt mai mic; ambele sunt purtătoare multiseculare de istorie, de cultură şi de religie, reuşind să învingă atât Timpul, cât şi timpurile.
