Undeva, departe, în inima Europei Centrale, tocmai prin ţinuturile unde legendele spun că “Baba Dochia” (Mama Mare, Cybele ori Doamna Neaga, cum îi mai zic localnicii) obişnuia a călări pe un leu feroce, avându-l la dreapta ei pe falnicul Caloian (Attis, fiul lui Calaus), exact în zona unde Arcul Carpatic tinde a se recurba către miazănoapte, se înalţă mândru şi enigmatic, Muntele Istriţa (din Judeţul Buzău), în timp ce pe un mic platou aflat la poalele sale, un ochi atent va descoperi comuna Pietroasele. Din vremuri străvechi această poziţie a Muntelui Istriţa, prezentând evident avantaj strategic, avea să fie folosită drept punct de observaţie de către întreaga populaţie carpato-dunăreană (fie ea tochariană, pelasgică, tracică sau dacică, în speţă înaintaşii aceleiaşi naţiuni, ai poporului botezat “Român” în “modernitate”). Reputatul istoric şi cercetător în sfera timpurie a devenirii neamului nostru, profesorul Nicolae Densuşianu, arată, printre altele, că prin anul 1847 încă se mai putea zări pe cel mai înalt şi semeţ pisc al amintitului masiv muntos un soi de val circular având diametrul de 6,32 m şi care purta straniul nume “Sura de Aur”. Totodată, o altă stâncă aflată pe acelaşi munte prezintă simbolica formă a unui armăsar, făcându-i pe localniei a denumi locul “Piscul Calului Alb”. Fie sculptată de mâini omeneşti ori rezultat al eroziunilor naturale, stânca respectivă este considerată de prof. Densuşianu drept un monument votiv consacrat vechii Divinităţi supreme Solare, Uraniene.[i] În fapt, cercetând mitologia antică daco-românească, este vorba aici despre o nouă dovadă a cultului zeului solar trac, Gebeleizis, sau poate al vreunei şi mai vechi divinităţi vedice. În plus, alte două stânci prezente pe Muntele Istriţa, înfruntând veacurile, poartă denumirea de “Piatra ªoimului”, şi nu departe de acestea se înalţă, semeţ, piscul botezat “Cuibul Corbului”, din care ţâşneşte apa limpede precum cleştarul a unui izvor zis “Fântâna Vulturului”. Apele sale se adună într-o imediată apropiere formând, la rândul lor, “Lacul Vulturului”.
După cum se vede, nici unul din reperele acestor locuri “bântuite” de legendă nu poartă vreo banală denumire de… găină, pui sau cloşcă (deşi îndepărtatul Maramureş, din nordul Transilvaniei, se mândreşte cu-al său Munte Găina, locul unde se desfăşoară, anual, “Sâmbra Oilor”, populara sărbătoare a ciobanilor din regiune). Si totuşi aici, în anul de graţie 1837, doi ţărani din comuna Pietroasele, Ion Lemnaru şi socrul acestuia, Stan Avram, aveau a face o descoperire senzaţională şi totodată de un interes arheologic primordial. Lucrând pe coastele amintitului Munte Istriţa, spre a extrage pietrele necesare construcţiei unui pod, aceştia descoperă, sub un bolovan aflat la mică adâncime, o impresionantă colecţie de podoabe din aur, însumând nu mai puţin de 22 de obiecte, vase şi ornamente. Firi simple, “pragmatice”, ţăranii s-au grăbit să ascundă însă tezaurul ivit la lumină din negurile istoriei noastre pentru a plănui ulterioara şi pripita sa comercializare, pe un preţ “de nimic”, unui albanez numit Anastase Verussi. Negustorul respectiv se va dovedi şi mai “inventiv” decât descoperitorii comorii, apucându-se să spargă o mare parte din nepreţuitele obiecte cu dalta şi ciocanul, sperând întru evitarea hoţească,în acest fel, a intrării tezaurului sub jurisdicţia legilor specifice ale Ţării. ªi-a trebuit să mai treacă, astfel, un an întreg până când, în 1838, guvernul Ţării Româneşti să capete ceva informaţii despre existenţa acestei comori (la propriu şi la figurat) şi să încerce a salva ceea ce mai putea fi salvat. Ca urmare, pe la sfârşitul anului 1842 sunt depuse la Muzeul Naţional din Bucureşti un număr de 12 piese aparţinând tezaurului de la Pietroasa, urmând a fi ulterior cunoscute sub numele impropriu de Cloşca cu puii de aur.[ii]
În realitate, antichitatea nu a produs nici o valoare artistică (statuie, tablou, bijuterie etc.) care să nu reprezinte, în acelaşi timp, şi-un simbol metafizic, iar dacă unele voci autorizate consideră azi că păsările de aur ar reprezenta, în fapt, simboluri ale vechilor divinităţi tracice ori geto-dacice (cărora li se mai spunea şi “Bukolion”, sau “Vukalan”), poate că nu se înşală defel. Comoara despre care vorbim a fost găsită în vecinătatea acelui ansamblu natural ce include “Piatra ªoimului”, “Cuibul Corbului”, “Fântâna” şi “Lacul Vulturului”. Se naşte întrebarea: de unde, oare, se va fi născut ideea acordării denumirii de “Cloşcă”?!
Aplecându-ne asupra străvechilor legende şi tradiţii, vom constata că suprema şi totodată cea mai nobilă şi fenomenală zburătoare menţionată în cadrul acestora a fost aşa-numita “Pasăre Phoenix”. Conform teologiei antice, aceasta ar fi fost un unicat pe întregul mapamond (cu alte cuvinte singura “Semper Avis”). Ea constituia o zeitate solară consacrată astrului zilei, care trăia perpetuu în cicluri vitale estimate, după unii, la 700 de ani, iar după alţii la “doar” 509. Periodic, la apropierea sfârşitului unui ciclu al lungii sale vieţi, aceasta îşi construia un fel de cuib din ramuri alese şi plante frumos mirositoare, în care îşi încheia astfel existenţa. Ulterior, “cuibul” se metamorfoza într-un ou, simbol al Genezei primordiale, conţinând cenuşa Păsării Phoenix, din care aceasta avea a renaşte de-a pururi.
Dar să comparăm acum descrierile “Păsării” în viziunea anticilor cu aspectul aşa-numitei “Cloşti” din Tezaurul de la Pietroasa. Vom începe cu rândurile ce i le-a dedicat celebrul istoric grec Herodot: “Este o pasăre cu unele pene de culoare aurie şi altele roşii, iar după formă şi mărime asemănătoare cu acvila. Ea pleacă din Arabia, transportând în gheare un ou din smirnă, pentru a se duce în Templul Soarelui şi a renaşte”[iii]. După Pliniu cel Bătrân, “…cea mai nobilă pasăre o reprezintă Phoenixul originar din Arabia, având mărimea unei acvile şi gâtul ca aurul, parte a corpului roşie iar coada albastră, însă şi aceasta întreţesută cu pene roşii. Phoenixul îşi transportă cuibul din Arabia tocmai până în apropiere de Panchea, în oraşul Soarelui”[iv]. Si, conform cercetărilor geografului Mela, “Panchea” se afla tocmai în apropierea Munţilor Ceraunici, adică Munţii “Cernei” de astăzi. Textele marelui poet roman exilat Ovidiu considerau că Phoenixul ar fi vieţuit pe o colină aparţinând celor mai frumoase meleaguri ale Elizeului, de fapt una şi aceeaşi regiune geografică a timpurilor preistorice cu Valea Jaleşului din România modernă, care începe din sus de Arcani.[v] Ar rezulta, aşadar, că cea mai faimoasă înaripată a religiei pre-creştine poate fi localizată concret într-o legendară regiune a emisferei nordice, aflată sub orizontul cel pur şi senin al Istrului (fluviu numit ulterior “Dunăre”), din apropierea sus-numiţilor Munţi Ceraunici.
Iată, prin comparaţie, cum se prezintă “Cloşca” noastră de la Pietroasa: fibula reprezintă imaginea unei păsări sacre, cam de mărimea unui şoim; întreaga suprafaţă a acestei zburătoare, modelată în aur masiv, fusese iniţial decorată cu felurite pietre preţioase ori semipreţioase roşii, verzi, albastre şi galbene. Deasupra, în creştet, “Cloşca” prezenta un imens granat roşu, tot din pietre roşii fiindu-i şi ochii, în timp ce coada i se termina în nenumărate lănţişoare suspendate, din aurul cel mai fin.
Scriitorul român Alexandru Odobescu, cel care avea a-şi însuma anii dedicaţi studierii pasionate a respectivului tezaur într-o monumentală lucrare publicată la Paris, Le Trésor de Petrosa, “uita” însă a o mai numi “Cloşca” pentru a se referi, în schimb, la “gâtul Vulturului”, care îi apărea încadrat cu granate având forma unor inimioare cu vârful în jos[vi] (în fotografii, eu le-am văzut totuşi cu vârful în sus!).[vii] Si tot el, Odobescu, vorbeşte în detaliu despre “ciocul şi ceafa Vulturului”, de asemenea ornate cu granate de o mărime apreciabilă. Intrucât la străvechiul popor carpato-dunărean, cu deosebire în cadrul cultului religios, toate îşi aveau formele şi canoanele lor tipice, se poate sintetiza, afirmând în consecinţă, că avem de-a face cu figura celebrei Păsări, căreia un artist anonim îi va fi dat “viaţa” după un model strict tradiţional! De altfel, atunci când, în anul 1885, prof. N. Densuşianu lucra la a sa Dacie Preistorică, el nu uita să menţioneze Octoihul Slavonesc tipărit la 1575, în care Pasărea Phoenix este descrisă printr-un detaliu suplimentar, acela că ţine în cioc o cruce încârligată de forma vechii zvastici pelasgice, un foarte vechi simbol al Soarelui “renăscut” odată cu apariţia primăverii.[viii] Tot astfel apare ea şi în Psaltirea Slavo-Românească din 1577.[ix]
Mai târziu vom găsi Phoenixul ca pasăre heraldică în emblemele Ţării Româneşti, fiind reprezentată exact în momentul depunerii cuibului deasupra unor flăcări regeneratoare, având deasupra-i Soarele, Luna şi Ursa Mare (constelaţia “Carul Mare” de azi, compusă din 7 stele), deci în total 9 aştri “veghetori” ai eternităţii sale, iar în cioc ţinând acum tradiţionala cruce creştină ce avea a înlocui primordiala zvastică (vezi Pravila tipărită la Govora în 1640)[x]. Dar şi “istoricii” ceva mai nechemaţi în domeniu au un drept al opiniei personale; iar aceştia, fără a cerceta prea mult covârşitoarea semnificaţie din substratul acestei descoperiri, s-au grăbit în a cataloga prima reprezentare mondială autentică a legendarei Păsări Phoenix drept o “amărâtă” de “Cloşcă cu pui”! Când, de fapt, “puii” sugerează simbolic tocmai eterna renaştere a Phoenixului din propria-i cenuşă, ca mici duplicate menite a reface, iarăşi şi iarăşi, divinitatea originară! Dar aşa-zişii “istorici” ai noştri de ieri şi de azi nu se opresc aici. Foarte recent vede lumina tiparului la Bucureşti volumul Heraldica României;[xi] scrisă şi redactată de o anume doamnă Maria Dogaru, cartea mi-a plăcut pe alocuri dar mi-a lăsat pe ansamblu un gust pe care doar cu indulgenţă îl pot numi “amar”, văzând cum sunt, deliberat, omise ori trecute “pe linie moartă” nenumărate informaţii şi raţionamente considerate, probabil, “inconfortabile politic”… cum este crucea pelasgică.
Dar, aşa cum comorile Faraonilor egipteni şi-au dovedit malefica influenţă asupra tuturor descoperitorilor lacomi, cât şi a profitorilor ce le-au râvnit ulterior, putem spune şi dezvolta, în ce constau manifestările unui similar blestem învăluind Tezaurul descoperit la Pietroasa, blestem menit a-i afecta letal, la propriu şi la figurat, pe toţi acei ce i-au încercat sau îi vor încerca înstrăinarea de urmaşii vechilor pelasgi, carpatodanubieni, stăpânitorii săi eterni de fapt şi de drept. Straniu este că nu doar Lemnaru, Avram şi Verussi aveau să moară la scurt timp după ilegalităţile comise asupra tezaurului dat la lumină, dar şi tăinuitorii obiectelor ce n-au mai putut fi recuperate de Guvern urmau a o sfârşi la fel de repede şi straniu, de obicei în mod violent.
În iarna anului 1875, comoara este furată din muzeu, pe o noapte cu viscol grozav, de către un fost seminarist pe nume Pantazescu. Iute prins şi închis, acesta va fi împuşcat într-o impulsivă încercare de evadare. Însuşi scriitorul Alexandru Odobescu, autorul celebrului Pseudo-Kynegheticos (Fals Tratat de Vânătoare) se sinucide în mod bizar, la scurt timp după ce “îndrăzneşte” a publica Le Trésor de Petrosa tocmai la Paris, deci nu în România, ţara sa de origine. La începutul veacului nostru, “inteligentul” guvern român din timpul primului război mondial face o greşeală istorică: evacuează tezaurul ţării, inclusiv “Cloşca cu puii de aur”, la Moscova spre a-1 salva de armatele Puterilor Centrale, “uitând”, probabil, vechea zicală după care… “ce ia muscalul, e bun luat”! Însă, de îndată ce Phoenixul pelasgic “se trezeşte” reţinut abuziv la Kremlin, pe cuprinsul uriaşei Rusii încep să se petreacă uriaşe nenorociri (vezi şi Dacia Secretă de Adrian Bucurescu): are loc o lovitură de Stat bolşevică ce instaurează un sistem social negând existenţa oricărei divinităţi, întreaga familie imperială a ţarului Nicolae al II-lea Romanov, autoritate supremă în momentul acelei “preluări” a tezaurului, o sfârşeşte violent – fiind executată şi izbucneşte războiul civil; mai târziu, milioane de ruşi pier atunci când Germania atacă U.R.S.S., şi încă şi mai mulţi din cauza genocidului ordonat de Stalin, din pricina ororilor sistemului comunist în general. În plus, mai toţi conducătorii României care fie n-au reuşit (cazul lui Antonescu), fie nici măcar n-au dorit recuperarea “Păsării Phoenix” din locurile străine “cuibului” ei (cazurile Dej şi Ceauşescu) urmau să sfârşească de moarte năpraznică, deseori întocmai lui Pantazescu, Odobescu sau ţarului Nicolae al II-lea![xii]
Tezaurul de la Pietroasa poartă într-adevăr un teribil blestem, încrustat într-o verigă, iar sensurile sale se dezvăluie doar ochiului atent şi minţii cultivate: de la stânga la dreapta, inscripţia tracică înfăţişează trinitatea huten iaren eiven, în traducere: “Casa (Neamul) în pace să-ţi fie”, dar, citită pe dos, cuvintele devin nevien erai netuh, adică: “Blestemat să fie răufăcătorul (hoţul)”.[xiii]
Poate că ar fi trebuit să le spunem şi ruşilor adevărul, şi puteau si ei, sa aibe mai multă linişte în ţară…si sa ne fi inapoiat imediat cele furate de mai sus. După cum locul “Inelului Nibelungului” nu poate fi decât în apele Rinului, “Casa” Păsării Phoenix trebuia să redevină, cât mai curând, România.
[i]. Nicolae Densuºianu, Dacia preistoricã, Ed. Meridiane, Bucureºti, 1986, p. 404.
[ii]. Ibidem, p. 406.
[iii]. Ibidem, p. 422.
[iv]. Ibidem.
[v]. Ibidem, p. 428.
[vi]. Ibidem, planºa 803, p. 211.
[vii]. Ion Miclea, Radu Florescu, Daco-Romanii, II, Ed. Meridiane, Bucureºti, 1980.
[viii]. N. Densuºianu, op. cit., p. 427.
[ix]. Bianu & Hodos, Bibliografia rom., tom I, p. 61(1575), 67(1577), vezi Densuºianu, op. cit., p. 427.
[x]. Ibidem, p. 426.
[xi]. Ed. Jif, Bucureºti, 1994.
[xii]. A.drian Bucurescu, “Dacia Secretã: Taina Tezaurului de la Pietroasa”, în România Liberã, Vineri 23 Februarie 1996, p. 15.
[xiii]. Adrian Bucurescu, Dacia Secretã, Ed. Arhetip, Bucureºti, 1997, p. 123.
…basme care nu-si au rostul, data fiind importanta acestei descoperiri…
sincere prostii. că nu e o cloșcă , e clar, nu trebuia să scrie nimeni o explicație, dar ca să ajungi de la acvile la fenicși și să interpretezi si inscripția “Gutan(e) Iowi hailag” ca fiind tracă când e citită invers „huten iaren eiven” :)))) Acel text gotic înseamnă „lui Jupiter al gotilor consacrat”.