Legende „paralele”, dar cu… mult adevăr în ele (II)

Acești arieni ai spațiului carpatic s-au răspăndit nu numai spre Asia. Ei au „roit” peste tot în lume, determinând explozii de civilizaţii ca în Mesopotamia, Egipt, Creta – reprezentând de fapt apogeul preistoriei, apogeul culturii carpatice.

Dr. P. Giles definește leagănul arienilor ca fiind pămăntul carpatic, având la sud Balcanii, și Alpii la vest. El numește această primă cultură ariană Danubian I, caracteristic acestei perioade fiind “Spirala dacică” de mai târziu.

Vasele de lut din această perioadă având “ mâzgălite “ spirale fără sens (?!) apar peste tot. Să fi fost ele chiar fără sens…??

Acești danubieni, arieni, spune mai departe Dr. Giles, se răspăndesc peste tot prin Europa, ocupând o parte considerabilă a Poloniei, sudul Germaniei, întâlnindu-se cu bărbaţii înalţi ai rasei nordice (probabil deja păstori) asimilându-i.

Răspândiţi în Balcani – în special în Tesalia nescăpându-le nimic – cuceresc nu atât prin for]ţă, cât prin pregătirea spirituală… din Troia spre Anatolia, cu toporul ca armă de luptă.

Studiul religiilor și culturilor antice este o aventură fascinantă.

Te aventurezi în aceste domenii și te descoperi purtat din Asia în Europa și de acolo în Africa, de niște simple concepţii despre lume al căror simbolism nu trebuie ignorat.

Dar să ne intoarcem la APA-Apă (aqua în Latină), dar si la alte multe cuvinte care ne fac să fim mai atenţi…..gata-gata, gusa-ghosa, iata-yatha, miu-mayu, nitica-nadika, pleava-plava, pricina-prăcina, geamănă-jamana, iasca-jaska, limba-lamba, muerea-muherea (mulier-mulieris în

Latină), nimica-nimilica, pluta-pluta, și ele continuă.

Dar să vedem cum numărau ei vedicii în sanscrită: una, duya, treya, patra, pancia, sase, sapta, ashte, nava, dasha, shata-suta (centum în Latină – asemănare…”zero”).

Toate aceste asemănări sunt prea multe pentru a fi simple coincidențe.

De aceea un nou efort de a le studia, bazat și pe cercetare interdisciplinară, este tot mai necesar.

Legende “paralele”, dar cu…mult adevăr in ele

Partea III-a

Studiind cu atentie… ii găsim pe stramosii nostri ca locuitori şi element civilizator al Asiei din neolitic şi până… în secolul XV î.e.n !
..pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu.


Din Dacia/ Daksia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste întreaga străveche Europă ci şi peste continentul asiatic.

Si nu am fost singurul cu astfel de pareri.


O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia. Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:

„De la China pân’ la Rin

De geto-daci pământu-i plin,

De la Vistula-n Grekia,

Este scumpa mea Dakia.

Mulţi au fost, puţini mai sunt,


Căci destinul lor e crunt.


Au venit năvălitori-


Ca şi hoardele de ciori.


Peste daci s-au aşezat,

Pâinea toată le-a mâncat.

Aurul lor l-au luat,

Iar naţia le-a furat.

Urmaşii geţilor de azi,


Noi românii, nişte brazi,


Ne împuţinăm mereu,

Căci n-aveam un Deceneu”

Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru, atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!


Departe în lume, foarte departe, pe întinsurile Asiei, tocmai în India, în urmă cu 6.500 de ani o civilizație ariană i-a „invadat” pe locuitorii acelui spațiu, provocând o adevărată “explozie”, nu numai culturală, dar și socială. Indienii își amintesc și azi de acei arieni, populație albă, care s-a suprapus populației locale negroide și care, din dorința „rasistă “ de a nu se amesteca fizic cu populația locală, a creat „castele”.

Cultura vedică, considerată până azi cea mai veche din lume, din care își trag originea cea caldeeană, egipteană, iudaică și creștină, care stă la baza întregii civilizații a lumii, este considerată ca pornind din spațiul carpato-dunărean…

Aruncând o privire rapidă pe harta României, în zona Tărtăriei vom descoperi nume ciudate, fără nici un înţeles pentru o persoană neiniţiată, vom găsi Ţara zeului Şaue/ Şiua/Şiva.

D-l P.L. Tonciulescu, în cartea De la Tărtăria la Ţara Luanei, publica și o hartă intitulată “ Urmele zeului Şaue “,fărâ însă a-l lega de Şiva, din care citez localităţi și râuri cu o rezonanţă care amintește de acest zeu străvechi, local: satul Şăuleţti pe valea Mureșului, la sud de Turdaș, lângă Tărtăria; puţin mai la nord, tot pe malul stâng al Mureșului, satul Şeusa; ceva mai la nord întâlnim Şeulia de Mureș; undeva mai sus de pârâul Şaulia, afluent al râului Luduș, la confluenţa celor de mai sus avem comuna Şeulia și satul Şaulita; în judeţul Bihor, comuna Nojorid, avem satul Şauaeu.

Şi dacă continuăm călătoria pe harta României, pe Someșul Mare, pe apele Zalăului, găsim zeci de localităţi și ape cu nume derivate din ale marelui zeu: satul Ili-șua, râul Şieu, com. Şiuet, Şieu Măgheruș, Christur-șieu, Şieu Odorhei, până și Şieu-Sfânt.

Şilivaș este un sat în comuna Hopârta din județul Alba, Transilvania, Silivaș este o localitate componentă a municipiului Gherla din județul Cluj, Transilvania.

De acum 7.000 de ani cam atâta ne-a rămas. Oare, în străfundul acestor așezări, dacă arheologii ar săpa, ar mai căuta, nu s-ar mai descoperi nimic? Oare singurele vestigii lăsate de strămoșii iubitori ai zeului Şaue să fie numai cele de la Tărtăria?

Dar ce sunt Vedele?

Sunt cele mai vechi scripturi ale hinduismului. În prezent, textele vedice, patru la număr, sunt venerate de hinduși din întreaga lume. Versurile lor sunt recitate în cadrul rugăciunilor și slujbelor religioase.

În timpurile moderne, studiile vedice sunt cruciale în ceea ce privește înțelegerea lingvisticii indo-europene, precum și a istoriei Indiei antice.

Conform interpretărilor hinduse stricte, Vedele sunt apauruṣeya („creații non-umane”) și au fost revelate în mod direct, motiv pentru care sunt numite „śruti” („ceea ce se aude”- pronuntate șriute-știute). Hinduismul, cunoscut și ca Sanatana Dharma („Legea eternă”), se referă la credința în înțelepciunea atemporală cuprinsă în aceste texte.

Filozofii și secte apărute în subcontinentul indian au adoptat poziții variate privind Vedele.

Școlile de filozofie indiană care citează Vedele ca autoritatea lor scriptorală sunt denumite „ortodoxe” (āstika). Alte două filozofii indiene, budismul și jainismul, nu au acceptat autoritatea Vedelor și s-au transformat în religii distincte. În filozofia indiană ele sunt numite școli „heterodoxe” (nāstika)

1–Rig-Veda

Samhita Rig-Veda este cel mai vechi dintre textele indiene care au supraviețuit. Este o colecție de 1028 imnuri vedice în sanscrita, cu 10.600 versuri în total, organizate în zece cărți (sanscrită : „mandale”). Imnurile sunt dedicate zeităților Rigvedice.

Cărțile au fost scrise de către înțelepți și poeți aparținând unor grupuri sacerdotale diferite, de-a lungul unei perioade de 500 de ani, pe care Avari o consideră de la 1400 î.e.n. până la 900 î.e.n., dacă nu mai devreme. Conform lui Max Müller, bazându-se pe dovezi interne (filologice și lingvistice), Rigveda a fost compusă aproximativ între 1700 și 1100 î.e.n. (perioada vedică timpurie), în regiunea Punjab (Sapta Sindhu) a subcontinentului indian. Michael Witzel consideră că Rig Veda a fost compusă aproximativ între 1450 – 1350 î.e.n..

Există similitudini lingvistice și culturale importante între Rigveda și Avesta iraniană, derivând din timpurile proto-indo-iraniene, deseori asociată culturii Andronovo; cele mai timpurii care de luptă trase de cai s-au găsit în situri Andronovo, într-o arie culturală din apropierea munților Ural, datând din c. 2000 î.e.n..

2—Yajur-Veda

Yajur-Veda („Veda formulelor sacrificiale”) este formată din mantre în proză arhaice și din unele versuri împrumutate din Rig Veda . Scopul ei era unul practic, în sensul că fiecare mantră are legătură cu o acțiune în cadrul unui ritual de sacrificiu, dar, spre deosebire de Sama Veda se referea la toate ritualurile de sacrifiiu, nu doar la ofrandele Soma. Există două revizuiri ale acestei Vede, cunoscute ca Yajur-Veda „albă” și cea „neagră”. Originea și semnificația acestor denumiri nu sunt clare. Yajur-Veda „albă” conține doar versurile și incantațiile necesare sacrificiului, în timp ce explicațiile se află în altă Brahmana. Este foarte diferită de Yajur-Veda „neagră”, care conține și explicații, de multe ori imediat după veruri. Au supraviețuit patru revizuiri majore ale Yajur-Vedei negre, toate cu același aranjament, dar diferențiându-se în aspecte precum discuția individuală a ritualurilor, fonologie și accent.

3–Sama-Veda

Sama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoașterea prin melodii”. Numele acestei Vede provine din cuvântul sanscrit „sāman”, care înseamnă un imn metric sau o odă. Consistă din 1459 de stanțe, luate în întregime (mai puțin 78) din Rig-Veda. Unele din versurile din Rig-Veda sunt repetate mai mult decât o dată. Incluzând repetițiile, există în total 1875 de versuri în recenzia Sama-Vedei publicată de Griffith. În timpurile noastre ne-au rămas două revizuiri, Kauthuma/Ranayaniya și Jaiminiya.

Scopul ei era liturgic și practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preoții care luau parte la liturgie. Un preot care intonează imnuri din Sama-Veda în timpul unui ritual este numit „udgātṛ”, cuvânt derivat din rădăcina sanscrită ud-gai („a cânta”, sau „a scanda”). Un cuvânt similar în română ar putea fi „cantor” a “grăi .

Stilurile de scandare sunt relevante pentru scopul liturgic al versurilor. Imnurile trebuiau să fie scandate în concordanță cu melodii fixe; de unde și denumirea colecției.

4–Atharva-Veda

Artharva-Veda este cunoașterea atharvanelor și Angirasei.

Artharva-Veda sau Atharvangirasa este textul aparținând poeților „Atharvan și Angirasa”. Apte definește un atharvan ca pe un preot care venera focul și Soma. Etimologia cuvântului „Atharvan” este neclară, dar conform lui Mayrhofer are legătură cu Avesta athravan (āθrauuan); el neagă orice legătură cu preoții focului. „Atharvan” a fost un termen antic desemnând un anumit Rishi chiar și în Rigveda. (literatura veche îi considera preoți care venerau focul).

Saṃhitā Atharva-Veda conține 760 de imnuri, iar aproximativ a șasea partea dintre ele sunt în comun cu Rig-Veda. Majoritatea versurilor sunt metrice, dar unele secțiuni sunt în proză.

Materialul a fost reunit în jurul anului 900 î.e.n., deși o parte din el ar putea data din timpul scrierii Rig Veda, iar unele părți din Atharva-Veda sunt mai vechi decât Rig-Veda.

S-au păstrat două recenzii ale Atharvana-Veda, Paippalāda și Śaunaka. Conform lui Apte, exitau nouă școli („shakhas”). Versiunea Paippalada este mai lungă; a fost publicată doar parțial și rămâne netradusă.

Spre deosebire de celelalte trei Vede, Atharvana-Veda are mai puțină legătură cu sacrificiile. Prima ei parte consistă în primul rând din vrăji și incantații, privind protecția în fața demonilor și a dezastrelor, vrăji pentru vindecarea bolilor, și pentru o viață lungă.

A doua parte conține imnuri speculative și filozofice. R. C. Zaehner a afirmat :

„Ultima dintre cele patru Vede, Atharva-Veda, este, precum am văzut, compusă în mare parte din texte și incantații, dar pe alocuri se pot găsi imnuri cosmologice care anticipează Upanișadele, imnuri către Skambha, „Susținătorul”, care este considerat primul principiu, atât cauză eficientă, cât și materială a Universului, către Prāna, „Suflul Vieții”, către Vāc, „Cuvântul”, și așa mai departe.”

Celebra mantră „Om” apărut pentru prima oară în Atharva-Veda, a fost identificată mai târziu cu realitatea absolută (brahman), în Taittitrīya Upanishad.

În a treia sa secțiune, Atharvaveda conține mantre utilizate în ritualuri nupțiale și mortuare, precum și privind monarhia, rivalele feminine și Vratya (în stilul de proză al Brahmanei).

Gavin Flood comentează relativa târzie recunoaștere a Atharva-Vedei în felul următor :

„La început existau doar trei preoți corespunzători primelor trei Samhite, deoarece Brahmanul ca supraveghetor al ritualurilor nu apare în Rig Veda, ci este incorporat doar mai târziu, arătându-se astfel recunoașterea Atharva Vedei, care fusese într-un anumit fel distinctă de celelalte Samhite și identificată cu stările sociale joase, ca având un statut egal cu cel al celorlalte texte.

- PUBLICITATE -

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW