Unitatea fundamentală a unei personalităţi contrastante

150 de ani de la nașterea lui N.Iorga

Personalitatea lui N.Iorga nu are înaintași și nici urmași în istoria culturii românești. El nu poate fi comparat cu marii savanți și cărturari de tipul lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Ion Heliade-Rădulescu, B.-P. Hașdeu, alături de care numele îi este rostit întotdeauna, deoarece ”enciclopedismul” era doar una din dimensiunile ființei sale. Formula în cazul său este mai degrabă constrângătoare, folosită ca un automatism, din considerente pur didactice, ea determinând genul proxim, dar nu și diferența specifică a personalității sale unice și nerepetabile. Pentru că nimeni n-a întrunit asemenea lui darurile plurivalenței intelectuale, ale omniprezenței publice, ale abordării simultane a tuturor domeniilor scrisului(1) . Omul proteic, temperamentul vulcanic ce erupe cu fulgere în fiecare frază și în fiecare gest, spiritul justițiar ce s-a considerat întotdeauna purtător al unei misiuni naționale și morale, cercetătorul care cu o abnegație monahală s-a cufundat în întunericul arhivelor, scriitorul care stăpânea tainele verbului ca și cei mai desăvârșiți artiști ai acestei țări, ziaristul căruia nu-i scăpa nimic din tumultul vieții spunându-și cuvântul fie asupra unor probleme capitale ale omenirii, fie asupra unor întâmplări cotidiene și sancționa fără cruțare răul, oratorul ce îți dădea sentimentul ubicuității în timp și în spațiu, profesorul pentru care catedra era o adevărată magistratură civică de la înălțimea căreia fascina studenții, nu numai prin cunoștințele sale neobișnuite, dar și prin darul reînvierii vremurilor apuse, de parcă ar fi fost contemporanul tuturor secolelor, omul politic, animatorul la îndemnul căruia tineretul a ieșit în stradă pentru a înfrunta aristocrația cosmopolită, cel care a înființat partide, sau – vremelnic – a și coalizat unele dintre ele, cel care a creat societăți și instituții susținute uneori numai prin puterea entuziasmului său, – care din aceste ipostaze – și mă tem că am omis atâtea altele – îl reprezintă cel mai armonios și cel mai deplin pe Iorga? Unde îl aflăm pe adevăratul Iorga? În liniștea arhivelor și a bibliotecilor, sau în tumultul confruntărilor parlamentare; în solemnitatea ședințelor academice, ale unor foruri de cultură universală, înconjurat de stima unor personalități de prima mărime ale științei și culturii, sau în vacarmul adunărilor politice; la masa de scris cufundat în marile sale lucrări științifice, ce îmbrățișau în vaste fresce istoria lumii și a poporului român, sau la biroul ministerial, preocupat de grijile zilnice ale unei țări sfâșiate de criza economică mondială; la catedra universitară pe care a ilustrat-o ca un adevărat primus inter pares sau în fruntea cortegiilor și a demonstrațiilor pe străzile capitalei? Unde este adevăratul Iorga, s-au întrebat contemporanii, care cunoșteau simultan atâtea înfățișări ale aceleiași personalități, care, înainte de a isprăvi să citească ultima carte, aflau despre iminenta apariție a alteia, știind că între timp el fusese profesorul, oratorul în parlament, omul politic primit, sau primind audiențe, raportor la Academie, conferențiar la cutare cerc științific, participând la o întrunire, sau la convorbirile pentru înjghebarea unei coaliții politice etc. Unde să-l regăsim pe adevăratul Iorga se întreabă și posteritatea, căutând un punct de sprijin într-o operă atât de ramificată, încât nu se lasă nici ușor cunoscută, nici lesne supusă unei sistematizări riguroase, pricini pentru care a părut unora lipsită de o concepție fundamentală, de o celulă germinativă, despletită ca o deltă ce se revarsă fără încetare, dar în care surprizele față de imagini constituie cu prea multă ușurință de comentatori, te întâmpină la tot pasul. Unde să-l regăsim pe adevăratul Iorga și care dintre ramurile vieții noastre spirituale va trebui să-l revendice cu precădere pentru a pune în evidență dimensiunea majoră a personalității sale? Cui aparține moștenirea sa spirituală: științei, istoriei, literaturii (aici întrebările se multiplică: a fost critic, istoric, scriitor, toate laolaltă sau numai animatorul unor mișcări culturale), pedagogiei, oratoriei, vieții politice? Iată întrebări care au dezarmat pe mulți dintre cei ce s-au apropiat ieri ca și astăzi de personalitatea lui preferând cel mai ades privirile parțiale. Deci unde îl vom afla pe adevăratul Iorga pentru a sesiza dominanta personalității sale? Acestei întrebări nu-i putem da decât un singur răspuns: pentru noi N.Iorga este o personalitate unitară pe care nu o putem înțelege decât privind-o în integralitatea multiplă a ființei sale. Nu unul sau altul din domeniile pe care le-a ilustrat îl reprezintă îndeosebi, ci întreaga sa activitate, întreaga sa prezență în viața românească timp de o jumătate de secol.

Cu tot ceea ce a avut nobil și dezinteresat sufletul său, dar și cu tot ceea ce a fost expresia slăbiciunii omenești de care, vai, nici el nu a fost scutit și i-a marcat de atâtea ori actele vieții: cu vizionarismul său social, dar și cu contratimpul în care s-a aflat în raport cu evoluția societății; cu sublimul pe care opera sa l-a atins de atâtea ori, dar și cu paginile ei didactice și moralizatoare, ce nu și-au aflat echivalențele artistice; cu orizonturile inedite, deschise culturii și științei românești, și cu obstinația cu care s-a opus mai ales după primul război mondial noilor curente artistice; cu puterea de a pătrunde în ascunzișurile cele mai întunecate ale sufletului eroilor istoriei și cărturarilor trecutului, – și cât de elocvente sunt în acest sens portretele reunite sub titlul Oameni cari au fost – dar și cu neînțelegerea pe care a dovedit-o față de realitatea psihologică atât de diversă și atât de contradictorie contemporană lui; cu marile iluminări în explicarea fenomenului artistic și cu opacitățile agresive cu care a întâmpinat opere ce au devenit nemuritoare; cu intransigența sa morală și cu inclemența ce a dovedit-o față de greșelile reale dar și imaginare ale altora; cu simțul etic atât de înrădăcinat în ființa sa și cu un moralism ce trece dincolo de limitele normalului, cu acuitatea cutremurătoare cu care și-a dat seama de flagrantele nedreptăți sociale românești și cu soluțiile preconizate ce s-au dovedit neadecvate; cu minuția cu care cerceta și pătrundea în miezul documentului până la ușurința cu care comitea elementare erori. De aceea am putea spune că unicitatea personalității lui Iorga o dă nu numai enciclopedismul său, nu numai uriașa lui putere de a acumula cunoștințe, nu numai fantastica lui capacitate asociativă, dar și unitatea celor mai nete contraste care s-au îngemănat vreodată în ființa unui om și i-a creat un statut aparte, asemănător doar unui adevărat monument al naturii omenești.

Și nu-i vorba aici de opinia discipolilor mărunți și obedienți care au gravitat în jurul său – pierduți în banalități, în păienjenișul adjectivelor de circumstanță, ci a unor spirite lucide care aveau în chip acut sentimentul că Nicolae Iorga transcende contemporaneitatea, că prezența lui atât de implantată în actualitatea cotidiană nu se poate încadra într-un sistem obișnuit de comparații. Pentru că după primul război mondial și în special în cel de-al patrulea deceniu al secolului XX, prezența lui N.Iorga a creat unul din cele mai fascinante paradoxuri din istoria țării noastre: acut contemporan și profund atemporal. El nu a trăit uitat, nu s-a retras în solitudine asemenea lui Ion Heliade-Rădulescu, sau Bogdan Petriceicu-Hașdeu, nu a avut statutul unui maestru spre care se îndreaptă deferent venerația chiar și a celor ce nu validau concepția și opera sa precum s-a întâmplat cu Delavrancea, Vlahuță către sfârșitul vieții lor. Temperamental el era un combatant în prima linie a luptei, dar așa cum spunea într-o plastică imagine Ion Petrovici: ”de la un timp, d-sa amintește mai puțin de luptătorul care încrucișează spada, cât de arhanghelul care sună dintr-o trâmbiță transcendentă”. Definiția este exactă și contemporanii aveau sentimentul că trâmbița al cărei timbru era acordat la sensibilitatea altor veacuri nu îi chema înainte, ci undeva într-un ev trecut, în Evul Mediu pe care el îl admira cu fervoare. Contratimpul și anacronismul s-au accentuat și pentru că Iorga, după primul război mondial, a trăit într-o lume care așeza din ce în ce mai temeinic la evoluția temeliei sale tehnica, lumea adesea marcată de spectaculoase revoluții în toate domeniile, de la cel social și material, până la cel spiritual și moral. Or, el care așeza la temelia oricărei reforme, a oricărui proces de evoluție ideea de organicitate, el care fusese crescut în ambianța unui sfârșit de secol liniștit, senin chiar, nu avea capacitatea aperceptivă de a îngloba în sistemul său de referință, de a asimila tot ceea ce era nou și constituia un factor obiectiv de progres. De aceea unghiul rezultat din evoluția vieții sociale și din posibilitatea sa de a o urmări se deschidea asemenea unei prăpastii, ceea ce valida în unele privințe – mai ales pe planul criteriilor – imaginea unui sfânt Simion Stâlpnicul a cărui predică în deșert nu mai era ascultată. Așa se explică de ce opere redescoperite de zeci de mii de cititori, cum ar fi O viață de om sau Oameni cari au fost n-au întrunit în momentul primei lor apariții – și anume în deceniul al patrulea – decât puține comentarii critice raportate la valoarea lor și un mediocru răsunet public.

De aceea bibliografia scrierilor dedicate lui până în 1940, cu excepția câtorva studii de sinteză, numără mai cu seamă cronici sau recenzii la unele din cărțile sale și răspunsuri polemice. Contemporanii săi au fost prea legați, prea influențați de personalitatea sa pe care au acceptat-o sau au respins-o pentru a se ridica la priviri generale.

Oricâte rezerve am formula asupra uneia sau alteia din lucrările sale, oricât s-ar îndepărta de noi câteva din ideile sale, oricât de depășite ar fi unele din interpretările lui pe tărâm istoric, literar impresia fundamentală și dominantă este aceea a unei opere fundamentale – și nu mă gândesc în nici un fel la dimensiunile ei – scrisă la voltajul genialității, la incandescența marii arte, la flacăra unor convingeri nestrămutate. Opera sa nu înseamnă o proiecție a personalității lui, ci o conține integral, după cum personalitatea sa este o expresie perfectă a operei. Nu numai în lucrări programatice, nu numai în lucrări biografice, nu numai în manifeste politice sau estetice, dar pretutindeni omul este prezent. Pentru că fiecare pagină a sa reprezintă o convingere și este rezultatul unei credințe, expresia unei pasiuni. De aceea – poate – în conștiința publicului larg există mai înainte de toate numele Iorga, care întrece prin dimensiunile acțiunii și prin fabuloasele însușiri ale personalității sale orice lucrare de știință sau de ficțiune. Faptele sale încununate nu o dată de legende care circulau asemenea producțiilor folclorice îmbogățite de fiecare purtător cu elemente noi erau mai presus de o anume operă. Mai ales în cazul lui Iorga fantezia publică dornică mereu de neobișnuit, de insolit, se putea hazarda oricât de departe, deoarece nimic nu părea imposibil pentru capacitatea intelectuală a savantului.

Din fiecare mesaj transmis de el contemporanilor pornește dintr-o concepție riguros constituită și definește unul din cele mai originale universuri ideatice ale culturii românești. Astfel problema spinoasă a unei viziuni asupra lui N.Iorga este aceea a demonstrării inexistenței unui divorț între viață și operă și a aflării acelor puncte de referință care să vădească unitatea personalității lui. Pompiliu Constantinescu avea dreptate când vorbea despre ”imperialismul cultural” al lui N.Iorga. pentru că într-adevăr el a vrut să afle ideilor sale o întruchipare practică. El le-a vrut transpuse în viața societății și a luptat pentru impunerea lor: de aceea a și dorit să ajungă la suprema demnitate în stat care să-i dea posibilitatea să desfășoare un program de asanare a vieții publice românești. A dovedit o mare tenacitate în acest sens și poate frumusețea ființei sale stă în consecvența cu care a crezut în aceste idei, în materialitatea lor chiar când deveniseră fantasme, în aplicabilitatea lor chiar când nu erau decât himere.

Savantul, istoricul literar, criticul, profesorul, conferențiarul, animatorul, deputatul, demnitarul au fost una și aceeași persoană care a pus o pasiune ieșită din comun pentru a face să triumfe principiile sale fără de care nu vedea posibilă așezarea unei societăți pe bazele ei trainice și reale. A fost deci o consecvență fără fisură atunci când a susținut că la baza oricărei politici, a oricărei credințe trebuie să stea dragostea necondiționată de popor, de clasele producătoare, pentru el țărănimea, cultul tradiției și deci privirea circumspectă și mai târziu respingerea necondiționată a tuturor ”înnoirilor pripite” ce nu făceau corp comun cu societatea românească, nu răspundeau unei necesități stringente și nu se dezvoltau din structurile specifice ale istoriei noastre. Era adeptul unei organicități stricte a vieții sociale pe toate planurile, susținând așezarea existenței sub semnul muncii, acțiunii folositoare obștei, națiunii.

Fiecare act al individului era privit și apreciat prin sensul moral și eficiența socială. Concepția sa asupra lumii era una de natură etică, iar filozofia sa nu avea un caracter abstract și speculativ, ci unul concret care căpăta un sens practic, aplicat realității prin care el înțelegea deopotrivă trecutul și prezentul. Mărturisea în 1932 această trăsătură a modului său de a gândi: ”Optimism și pesimism sunt vorbe cu care se joacă filozofii. Eu nici n-am fost, nici nu sunt și nici n-am de gând să fiu unul din mulții filozofi, economiști și financiari ai poporului român” (Optimism moral, în Sfaturi pe întunerec, vol.I, p.53). De altfel, acesta este un laitmotiv al operei sale. Biograful lui Iorga, pe măsură ce îi urmărește viața observă că, în fond, obiectivul cercetării sale se îndreaptă către ideile operei, pentru că istoricul nu a întreprins nimic care să nu fie o rezultantă a lor: diferită era doar forma de exprimare.

Promotor al unui curent cultural și literar cu un puternic ecou la începutul secolului – sămănătorismul –, adversar al unor mari oameni politici care au marcat istoria țării noastre cum ar fi Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, sau C.Stere, președinte al unui guvern contestat și impopular, N.Iorga a trebuit să-și explice atitudinile, măsurile, faptele, să se disculpe, să dovedească buna sa credință și să răspundă, adeseori pe loc, unor răstălmăciri, unor atacuri.

Iorga nu a scris numai pagini dedicate istoriei, el a fost un făuritor de istorie. Multe dintre capitolele istoriei noastre contemporane au fost scrise și cu participarea lui nemijlocită, biografia lui confundându-se cu aceea a țării.

El trăia și înțelegea lumea nu pentru sine, ci în numele unui ideal, al unei cauze în care era implicat cu toată ființa. Așa se explică de ce din memoriile, însemnările, notele sale de drum, adică din paginile care privesc direct persoana sa, lipsesc, sau sunt extrem de rare, amănuntele vieții de fiecare zi, detalii cu privire la relațiile sale materiale cu cei din jur, indicații cu privire la prețuri, îmbrăcăminte, obiecte, elemente de confort, etc. Numai în autobiografia O viață de om, când încearcă să răspundă unor atacuri de-a dreptul infame și calomnioase, el ne dă câteva lămuriri despre împrejurările concrete în care și-a redactat operele, despre sărăcia anilor tinereții. Dar, în general, aceste aspecte nu-l mai interesau și nu-l mai sensibilizau decât în măsura în care au lăsat urme asupra ființei lui, într-atât era de absorbit de urmărirea propriilor convingeri, pe care fiecare acțiune a sa le pune în evidență. Memoria lui era o memorie socială, o memorie a ideilor, o memorie morală.

(1) Într-un articol postum publicat în Scrieri, 6 (ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, Editura Minerva, 1972, p.224-229), Pompiliu Constantinescu dezvolta ideea existenței ”unei familii de spirite” și anume D.Cantemir, Heliade, B.-P. Hașdeu, N.Iorga, cărora ”erudiția și enciclopedismul le-a configurat o fizionomie înrudită; și poate și orgoliul lor (…) dar Cantemir e un orgolios rece, lucid, în timp ce Heliade, Hașdeu și Iorga sunt energii temperamentale, spirite militante și memorialiști de o accentuată autolatrie (…). Tonul de profetism laic, manifestarea prin invectivă și exaltare (…), sunt atribute comune ale celor trei spirite, iar revărsarea poligrafică heliadistă, hașdeană și iorghistă afirmă un imperialism cultural de care epocile respective s-au resimțit succesiv: o ”identică voință de putere” a emanat fiecare la timpul său și s-a vorbit de heliadism, hașdeism și iorghism ca de fenomene colective, fiindcă au implicat atâtea planuri în multipla lor activitate”. Apoi Pompiliu Constantinescu consideră că ”ce le-a lipsit tuturora, într-o măsură comună” este ”fantezia creatoare”. Acești ”uriași cu picioroange” cum îi numește el, în cazul lui B.P.Hașdeu și Iorga , ”au fost (…) vizitați de sufletul divin, de atâtea ori, deși niciodată în literatura de imaginație”. Pe Pompiliu Constantinescu îl interesează de ce ”asemenea mari temperamente eșuează la țărmul iluziei artistice”. Fără îndoială, așa cum spune în continuare articolul său, ”a subevalua producția beletristică heliadistă, hașdeană și iorghistă este mult prea ușor și fără eficacitate”. Criticul propune în acest sens o analiză pornind de la ”schema operelor înspre biografie” emițând însă și ipoteza că ”opera care ar trebui să fie un efect este poate o cauză care explică un temperament vital în planul public, devitalizat în planul contemplației”. Fără îndoială Pompiliu Constantinescu observa cu acuitate o trăsătură comună, dar care operează numai parțial în cazul lui N.Iorga: în primul rând pentru că în concepția lui critică și artistică ideea de ”ficțiune” nu a existat. Pentru Iorga există doar o singură realitate: viața umanității relevată de prezent și explicată prin trecut, noțiuni care se intercondiționau și formau un tot unitar. Așa cum vom vedea, ideea fundamentală a operei lui a fost acțiunea, iar ficțiunea n-a făcut niciodată parte din sistemul său intelectual și etic, deoarece el urmărea relevarea adevărului prin imaginație. Mărturisirea făcută către sfârșitul vieții, ”aș fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent poetic, pentru a fi mai aproape de adevăr” este revelatoare în acest sens. În concepția lui N.Iorga darul poeziei nu constituie un prilej de evadare, ci unul de a pătrunde în tainele lumii reale. De aceea cred că nici nu putem susține ideea unei ”familii de spirite” decât – așa cum am arătat în ceea ce privește vastitatea cunoștințelor, varietatea domeniilor abordate ca și această disponibilitate de animator – care la Hașdeu s-a sleit mai repede. Cât privește reușita și nereușita operei literare a lui Iorga un fapt trebuie reținut de pe acum: artistul N.Iorga nu ni se relevă în scrierile ”beletristice”, eșecul poeziei sau al dramaturgiei sale nu-i semnificativ, deoarece darurile unui artist – în anumite domenii neîntrecut – s-au revărsat asupra întregii sale opere. Ele sunt conținute pretutindeni și fac corp comun cu fiecare frază scrisă de el. Reușita esențială a artistului Iorga e întreaga lui operă. Ceea ce nu s-a întâmplat cu cei doi înaintași. Fără îndoială apropierile lui Pompiliu Constantinescu sunt adevărate, dar, mai ales pe planul temperamental; ele însă s-ar putea extinde la mai toate personalitățile deosebite care își depășesc epoca și trec dincolo de limitele ei fie prin entuziasmul debordant, ca Ion Heliade-Rădulescu, fie prin cunoștințele lor extrem de vaste, ca B.P.Hașdeu și N.Iorga, fie în cazul ultimului prin rolul de animator al conștiinței publice la care ceilalți doi au râvnit doar, acțiunea lor nereușind să treacă dincolo de cercurile intelectuale ale vremii. Caracterologic îi desparte și voința: Ion Heliade-Rădulescu a fost în primul rând un entuziast, iar B.-P.Hașdeu un temperament de luptător romantic căruia nu-i lipseau chiar și anumite predispoziții de conspirator, amândoi însă s-au retras la cea dintâi mare lovitură a destinului. E drept, Iorga n-a fost încercat ca ei de asemenea drame: el n-a cunoscut exilul și dragostea sa nu se concentrase fanatic asupra unei singure ființe umane precum Hașdeu. Eșecurile din anumite părți se compensau la Iorga cu succesele reale sau imaginare.

Reprodus din volumul Valeriu Râpeanu, Iorga, Editura Demiurg, București, 1994

- PUBLICITATE -

2 COMENTARII

  1. AMU SE IMPLINESC 200 DE ANI DE LA REVOLUTIA LU TUDOR VLADIMIRESCU PRIN CARE LA PALATUL COTROCENI POPORUL SI NU TAGMA JEFUITORILOR A PUS DOMN PAMANTEAN NU FANARIOT NAZIST JERMAN !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

WWW